[Liviu-]

35 shots of rum e ultimul film care a reusit performanta de a-mi reaminti cat de mult si de ce iubesc eu cinemaul. Precedentul care a reusit lucrul asta deloc facil a fost, in mod surprinzator, in urma cu vreo 3-4 luni, un alt film al lui Claire Denis, Beau travail. Mi-a placut enorm pentru ca a reusit un lucru rar, sa transmita emotie pura fara sa exagereze in vreun fel, sa fie simplu si direct in prezentare, dar complex in a surprinde viata.

M-a prins inca din inceputul usor contemplativ si hipnotic in care, pe langa traseele diferitelor trenuri, apar niste portrete scurte, din care cel mai memorabil e al lui Lionel fumand o tigara la marginea sinelor de cale ferata, urmarind mersul trenurilor cu o fata ganditoare si apasata.

Desi filmul e simplu in ceea ce priveste actiunea, Claire Denis a ales o abordare prin care nu serveste toate raspunsurile pe tava, luand o atitudine mai degraba observationala si mai putin una explicativa. Personajele si raporturile dintre ele sunt introduse gratios, fara a incerca sa fie prea evidente, fara a fi inutil de directe. Aflam diverse lucruri despre ele inainte de a sti legaturile emotionale deja existente. Si de asta imi place atat de mult filmul, pentru ca e pur despre relatiile dintre oameni si fortele care-i unesc, avand drept reper principal iubirea in diferitele ei forme.

Nimic nu pare fortat, totul e real, gesturile si expresiile personajelor spun mai multe despre ele decat o face dialogul sau decat ar fi putut-o face chiar si un narator, pentru ca oricat de vast ar fi un vocabular tot nu poate cuprinde esenta unei emotii.

Scena favorita, cea mai incarcata din punct de vedere emotional si pe care am vazuta deja de vreo cateva zeci de ori, e de departe cea din bar, care-i de fapt catalizatorul relatiilor celor patru. Pana atunci totul parea oarecum asezat, totul mergea liniar. Imi place enorm cum se schimba partenerii, cum merge camera impreuna cu un personaj inainte si inapoi, cum imaginile cu cei care danseaza sunt fracturare de figuri pline de emotii ale celor de pe margine, asa cum se intampla cu Josephine in timp ce danseaza Lionel si Gabrielle, apoi cu Lionel cand danseaza Noe cu Josephine, iar mai tarziu cu Gabrielle in timpul dansului dintre Lionel si patroana localului.

Imi place cum Jo si Noe incep dansul ca prieteni, cum Noe adauga putina tandrete in moment, cum ii desface parul, iar ea se jeneaza, cum Noe se uita direct la ea, iar Jo ii evita privirea, cum ambii par sa inteleaga ce urmeaza, cum initial se lasa dusi de val, ca mai apoi Jo sa se opreasca. Imi place cum ambii stau jos cu mana la gura, jenati, contempland ceea ce tocmai s-a intamplat, realizand ca lucrurile nu vor mai putea fi la fel. Imi place reactia celor doi cand li se aduc farfuriile, cand Noe afiseaza o expresie care-i tradeaza o jena combinata cu regret, din pacate o caracterizare mult prea simplificata, cuvinte care practic nu pot spune nimic despre ceea ce simte de fapt persoanjul in acel moment.

Nu-i cu nimic mai prejos nici momentul in care patroana, cu o figura plina de dorinta, aduce farfuria lui Lionel, vrea sa plece, iar camera ii urmareste mana, trasa inapoi de cea a lui Lionel. Practic tot filmul contine astfel de momente de sinceritate intre personaje, de expresii care arata sentimentele lor, asa cum se intampla cand Josephine vorbeste cu tatal ei la marginea patului, cand Noe ii spune lui Jo, cu o fata plina de subinteles, ca probabil exista un anume lucru care-l tine inca in acel apartament.

Am simtit filmul asta de la un capat la altul, am aflat o gramada despre niste personaje in doar o ora si jumatate, lucruri de o profunzime care nu poate fi pusa in cuvinte, o profunzime care nu are nevoie de cuvinte, niste imagini au reusit sa-mi transmita viata.

Era deja destul de evident ca votul meu merge la Claire Denis. Dupa experientele extrem de placute pe care le-am avut cu filmul asta si Beau travail si dupa cea destul de placuta cu White material, cred ca am sa-i iau toata filmografia la puricat, fara sa mai astept rundele viitoare.