|
Intr-un mod ciudat filmele din meciul asta au avut un punct comun neasteptat, insa fara o legatura directa cu ce apare pe ecran, ci raportat strict la experienta personala din timpul vizionarii. Ambele au inceput, nu neaparat greu, cat mai degraba neatractiv, am trecut printr-o perioada de pierdere a interesului, ca mai apoi, spre sfarsit, sa-si revina incat sa pot spune ca a meritat vizionarea.
Piesa neterminata pentru pianina mecanica sufera, cel putin in prima jumatate a sa, de o diaree verbala cum rar am vazut in cinema si nu de aia atractiva, asa cum se intampla intr-un Fellini ca Otto e mezzo sau La dolce vita. Superficialitatea evidenta a personajelor, discutiile stupide fara oprire, rasetele alea tampite, toate au fost un major turn-off pentru mine, ca mai tarziu, o data ce pica mastile, sa-mi dau seama ca totul avea un sens si ca am facut o mare greseala subestimand filmul mult prea devreme. Nu stiu de cate ori trebuie sa mai patesc lucrul asta ca sa ma invat minte sa dau maximum de atentie pana la final. Si tocmai pentru ca am vazut filmul cu un ochi pe ecran si cu altul pe perete am sa ma abtin de la alte comentarii, cel putin pana ies din ignoranta autoimpusa si revad filmul.
Floating clouds a patit, pe nedrept as zice, acelasi lucru ca si filmul lui Mikhalkov, numai ca de data asta elementul care m-a deranjat a fost inceputul cu iz supraromantat. Pe parcurs s-a dovedit a fi mult mai putin lipsit de ignoranta pe cat as fi crezut, imaginea de naivitate e spulberata prin atitudinea personajului masculin, desi tipa inca ramane o reprezentare a iubirii exagerat de extrovertita, lucru pe care-l observ foarte des in filmele japoneze. Exista de atatea ori un tip care face ravagii printre femei si le aduna ca pe pokemoni, lucru care in sine nu e atat de deranjant de repetitiv pe cat e imaginea femeilor exasperate, excesiv de naïve. Dupa cum am zis, cred ca partea a doua salveaza filmul, dar nici nu mi se pare ca-l duce prea departe. Intamplator am vazut un alt film japonez imediat dupa cel al lui Naruse, Pale flower al lui Masahiro Shinoda si mi s-a parut mult mai impresionant, fara insa a avea statusul de capodopera (Floating clouds e pe locul 3 in topul Kinema Junpo, dupa Tokyo Story si Seven Samurai).
Votul merge la Mikhlakov, o data pentru ca in cele din urma mi-a placut mai mult, a doua oara pentru ca dintre cele doua e singurul pe care l-as revedea, iar a treia oara pentru ca la o revizionare are sanse sa mi se para, daca nu o capodopera, cel putin un film extrem de bun.
|