|
Mi-a plăcut mult filmul lui Ruiz, deşi nu ştiu ce aş putea spune despre el. Mi-am luat drept lecturi de vacanţă cărţile lui Gellu Naum, poate ar fi fost mai bine să scriu atunci despre film, dar acum asta este. S-au făcut multe asocieri cu alte filme, mie însă universul lui Ruiz îmi aminteşte de cel al lui Werner Schroeter, cu pasiunile sale voit exagerate, cu atitudini îngheţînd în poză, cu „violenţa” amintind de indestructibila legătură dintre Eros şi Thanatos. Dar lui Ruiz îi lipseşte campul lui Schroeter.
În fond, e greu să te pronunţi asupra realităţii experienţei Isidorei. Nu ştii dacă e vorba de un After Hours mai sălbatic sau doar de o secvenţă de vis. Oricare dintre ele ar fi, bucata de dialog în care Isidore discerne fără greş cu care dintre capetele rotitoare ale lui Toby are de a aface nu este decît un plus de graţie şi de inteligenţă pentru ea. În cazul în care este un vis, care observă the menstrual organization of a battle, ştii că nu ai vrea acel vis psihanalizat, distrus, dezasamblat, corelat cu exteriorul. El trebuie pus în insectar aşa cum e, cu barocul său inclasabil, pentru că la lumina muşcătoare a laboratorului s-ar oxida şi ar dispărea. Eu mă întreb dacă nu ar fi pusă în discuţie heterotopia lui Foucault, mai ales că avem şi o oglindă acolo, film, aluzii la cimitir, grădină, heterocronie – dacă ar fi numai şi pentru a enumera principiile heterotopiei, filmul acesta se potriveşte ca o mănuşă. Nu mă bag în detalii, că iar pun dulăii pe mine.
|