L'enfer
Well, după City of Pirates, revenim la ceva mai ordodox şi familiar. Fuckin’ broads, man... Acum umbli după poponeaţa lor înfustită şi în clipa următoare te trezeşti în străfundurile gheenei. Şi, într-adevăr, Chabrol chiar ritmul ăsta îl insuflă primei părţi a filmului, prin montaj, de zici că întorci paginile unui album de familie. Începînd cu alergatul după codiţe şi pînă cînd omul nostru se trezeşte Pater Familias, întrebîndu-se în faţa oglinzii „What the fuck am I doing here?”, vreo 5 ani sînt comprimati în 5 minute. Poor smuck... Vezi ce-nseamnă să-ţi iei muiere cinaşă? După ce poşeta galbenă a Pandorei s-a deschis şi sămînţa geloziei a fost sădită, buruiana creşte şi tot creşte... Că solul era destul de fertil. Îmi place să cred că doamna s-a dat în bărci nu doar la propriu, cel puţin omul n-a suferit fără motiv. Nimic nu sugerează asta, decît imaginaţia înfierbîntată a (închipuitului?) încornorat, dar hai s-o zicem p-aia dreaptă – tipa era prea jucăuşă şi zglobie înainte şi prea martiră după... Şi dacă era nevastă de nădejde îşi vedea de cratiţă & rufărie, nu umbla pe coclauri cu banderaşi.
Dar să nu divaghez...
Recitaluri actoricești de excepție, mai ales Cluzet, în evoluția sa dintr-un pasiv observator introvertit, într-un caz patologic. Finalul este cel care ne oferă adevărata semnificație a titlului. Hell is repetition. Acel Sans Fin, urmat de reluarea cadrelor de la începutul filmului îl condamnă pe erou, asemenea lui Fred Madison din Lost Highway, să-și repete coșmarul la nesfîrșit.
Îmi scot pălăria în fața originalității filmului lui Ruiz, dar voi vota cu Chabrol fiindcă satisfacțiile au fost mai mari urmărind Hell și nici cu frustrări n-am rămas după vizionare.
Vot: Chabrol