[Malombra]

Filmul ăsta pare o continuare fictivă şi mult mai chic a lui no maps for these territories, în care william gibson se plimbă cu maşina prin oraş, detectînd elemente de sci-fi şi migrarea spre un alt tip de mentalitate odată cu expansiunea erei tehnologiei ubicui. Doar că filmul acela nu era atît de glossy, atît de umplut de ecrane şi ochelari negri. Era un scriitor cu un aspect banal care circula necunoscut pe străzi şi prevedea viitorul într-un prezent deja consumat sau în curs de consumare. Pe de altă parte, Adam Curtis, într-un documentar mai vechi al său, cu acea pasiune neobosită de a vedea ce idei animă tacit contemporaneitatea, societatea şi ideile presupus „personale” pe care le nutrim vs. fenomene ca libertate, etc. , spunea că occidentul alunecă deja spre o nouă orînduire „ancien regime-istă” în care unii vor avea totul şi alţii, cei mai mulţi, nimic. Că şansele ca cel născut sărac să ajungă la sfîrşitul vieţii tot sărac, cresc. Normal, ideea nu e nouă. Un anumit scepticism instinctiv probabil ne-a expus pe mulţi unei atare „iluminări”, că banii asigură eugenia în lipsa lagărelor. Apoi, statul care-şi creează propriile scenarii de revoltă şi propriile subculturi de canalizare a energiilor marginalilor, tocmai pentru ca aceştia să nu adere la astfel de direcţii venite din altă parte, din focare necontrolate de stat e familiar. Aceste precedente probabil au făcut ca un Cosmopolis să nu vină cu ceva nou, deşi ce are el în plus faţă de celelalte două filme este o atmosferă nevrotică, mizantropă, sictirită şi un jargon inventat ad-hoc, măritînd capitalul şi tehnologia unei societăţi post-politice (mai împuşcă cineva preşedinţi? Credeam că există ţinte mai demne de acest scop), care să arate cît de complicat se trăieşte la înălţime. Măcar Lavant, în relaxat-distopicul acela de holy moly, era mai uman, avea „plăcerea gestului”, friza nebunia, mergea la limitele raţionalului şi scruta orizontul de acolo, taking deeeeep breaths şi revenind înapoi împrospătat. Eric însă nu. Eric e lehămetit. Eric vrea toată capela lui Rothko, e blazat, îşi inspectează semenii ca un demiurg plasat într-o lojă, ţine de nu ş’ ce structuri macroeconomice, are mutra posacă a unui agent din matrix şi în general controlează situaţiunea cu un calm de boa. Sau de android (is it how people talk?). Mnoah, să simpatizez cu Eric ar înseamna să stau în cap. Şi nu am nici un chef. Am făcut stretching de dimineaţă şi pe ziua de azi îmi ajunge. Mă întreb ce simte pentru poetesă. Iubire? E prevăzut aşa ceva în planul lui de fabricare şi condiţionare neurologică? Most unlikely. Ca să nu mai spun cît de comice mi se par trecerile acelea de la eroul scelerat cu vidul în priviri la feţele alea bete, gen dezorientate, strîmbate, din discuţiile cu femeile. Şi maaaan, mistica pieţeleor monetare, căutarea echilibrului dintre bursă şi armoniile universului, plus prostata ca diagnostician al fluctuaţiilor financiare – las-o-n tac-su. Aşa de profetic să fi fost bogătanul, că pînă şi prostata slujea fidel scopului îmbăgăţirii? LOL. Ca şi la alte filme, m-am întrebat de ce dracu e nevoie de discuţiile acelea abracadabrante, de întîmplări la care, ca spectator, nu particip, de personaje pe care, ca spectator, nu le văd? Pentru că ai impresia că în paralel mai rulează vreo 2-3 neonoiruri, din care capeţi, zgîrcit, doar resturi incitante. Ca să adauge „mister inextricabil” poveştii? Îndoi-m-aş. E interesant cum ex-vampirul îl „demontează” la sfîrşit pe benno. Şi, obligatoriu, genericul final pe Rothko. Boo, rothko, you’ve become a commodity.