[Mercutio]

<<< Dupa dealuri are loc la o manastire, in Romania contemporana. In manastire traieste un grup religios (un preot, maicute) care o intampina pe Alina, venita s-o viziteze pe prietena ei din totdeauna, Voichita, retrasa cu Dumnezeu si ai lui, dar bucuroasa de a o primi. Alina vrea s-o convinga sa plece cu ea in Germania, unde a gasit de munca. Cum sa smulgi o tanara femeie juramintelor si comunitatii ei? Staruind puternic, atat de puternic incat maicutele vad in Alina o amenintare, mai tarziu un complice al lui Satan, si in sfarsit un corp care trebuie purificat, pentru ca a pangarit locul. Altfel spus, aceasta inseamna pentru Cristian Mungiu (Palme d'or 2007 pentru 4 Luni, 3 saptamani, 2 zile) de a filma un calvar in 2h28min. Si pana la capat: pana cand corpul Alinei devine livid, iar spectatorul epuizat. In mod curios, filmul nu e atat de plictisitor pe cat pare. Chiar daca Mungiu este extrem de zgarcit cu dramaturgia, ca si cum ar refuza, in numele unei pretinse nobleti de autor, de a recolta ce a semanat: sa exploreze trioul amoros (doua femei, un dumnezeu, trei posibilitati), sa alunece pe panta horror-ului (un exorcism cu apa sfintita) sau sa duca pana la capat o ancheta in stilul lui Scooby Doo (sa demascheze preotul, care stapaneste totul in acest mic univers, prin puterea unei relicve poate imaginare). Ceea ce deranjeaza mai curand aici, in acest produs pur al auteur-istului international, este incurabila pompa a ansamblului, sufocanta solemnitate a intregului, acest fetisism al cinemaului si aceasta maniera a procedeului minim. Sobrietatea filmului este falsa, puritanismul sau e calculat, gravitatea sa e deghizata: Mungiu nu face decat sa aiba grija (impreuna cu operatorul sef Oleg Mutu, care a semnat imaginea la Moartea Domnului Lazarescu si la fictiunile lui Sergei Losnitza) de a orna filmul cu atribute de prestigiu - durata lunga, planuri care impun formatul Scope ca un gaj pentru un subiect serios, maret (fanatismul religios). Cineastului roman nu-i lipseste talentul, cu siguranta, dar deja de la al treilea film al sau se incapataneaza teribil, supunandu-se unui neo-academism mondializat de umplutura, care perverteste figura autorului, confundand-o cu cea a autoritatii.

Jean-Philippe Tesse, Cahiers du Cinema >>>