[Windom]

The Asthenic Syndrome

Primele momente, de o melancolie tarkovskiană, sînt brusc întrerupte de trei tătăișe decrepite care proclamă asincronic binefacerile însușirii învățăturilor lui Tolstoi pentru dezvoltarea inteligenței și înălțare spirituală. Însă, după vorbă, aspect și port, după modul în care declamă chestia asta, îți dai seama că în cazul lor nu prea a mers faza, discrepanța dintre ceea ce spun și modul în care o fac constituind o mostră a satirei care mai tîrziu va lovi cu violența unui taifun. Apoi din nou un moment de respiro tarkovskian, cu un băiat și ale sale balonașe de săpun, urmat de o scenă de un comic absurd, ce implică caznele unei pisici și povestea unui poștaș gurmand, ce mi-a amintit de absurdul unei alte povești, istorisite de unul din personajele din Eraserhead.
De la pisica din groapă se trece direct la colajul unor scene funerare din cadrul cărora se desprinde cortegiul funerar al eroinei primei povești, al cărei soț aduce extrem de mult cu imaginea lui Stalin pe catafalc. Vorbeam de pisică, plasată în pragul primei povești, animalele par a avea un rol destul de important în cadrul filmului – cea mai răscolitoare scenă din film e cea care prezintă imagini reale cu niște cîini vagabonzi în captivitate, urmată imediat de inserarea unui „avertisment” pe ecran, ce ne atrage atenția asupra faptului că orice am fi simțit urmărind scena respectivă, nu trebuie să ne influențeze în evaluarea „binelui” sau a „răului” înfățișat pe ecran. Nu ai însă cum să te conformezi, acele animale reprezintă oglinda barbarismului unei societăți scăpată din chingile unui regim totalitar care o domesticise provizoriu.
Filmul face radiografia unei societăți aflate în derivă după ce s-a scuturat de jugul totalitar. Acesta odată suprimat, se creează un vid inundat de violență, pe de o parte, de blazare și resemnare pe de alta. Sînt singurele moduri în care membrii respectivei societăți stiu să răspundă în momentul în care ordinea impusă de sus nu mai există. Semnificativă în acest sens este secvența din sala de clasă, debandada care se produce acolo, alternînd cu aceea care se produce la coada de la pescărie. Avem viitorul și trecutul față în față, tinerii și bătrînii, ambele tabere la fel de debusolate și pierdute într-un teritoriu care încă nu a fost cartografiat.
Prima poveste, „martiriul” văduvei, flagelată parcă de un von Trier, este destul de „așezată” în raport cu debandada ce urmează după episodul din sala de cinema. Partea a doua este alcătuită dintr-o serie de episoade, juxtapuse de multe ori, ce prezintă două tipuri de realități – cea domestică și cea socială, la nivel macro.
Structura haotică a celei de-a doua părţi exclude analiza psihologică a personajelor, abandonată în favoarea creionării unei realități sociale în care rolul individului pare a fi doar acela de simplă rotiță într-un angrenaj scăpat de sub control, în cadrul căruia ori te culci pe-o ureche, ori pui mîna pe făcăleț, ori înjuri, ori iei trompeta și încerci să imiți destul de patetic o chestie importată de pe meleaguri mai însorite.

In plina Perestroika, Muratova izbuteste inca odata interzicerea unuia dintre filmele sale, Astenicheskiy sindrom (1989), din cauza unei secvente in care se pot auzi injuraturi foarte grosiere. De data aceasta este aparata de presa, si filmul este in final autorizat, dupa ce a fost scos clandestin din Uniunea sovietica si prezentat la Berlinala, unde a obtinut Ursul de Argint."

Citeam pe undeva ca acesta e singurul caz in care orînduirea i-a pus cu adevărat beţe-n roate, în rest a cam fost lăsată să-şi facă mendrele. Se pare că ruşii au şi în ziua de azi probleme cu înjurăturile. Sex şi violenţă, no pro, atîta timp cît se foloseşte un limbaj civilizat...