[Malombra]

nu lua chestia de mai jos în serios, îi lipseşte sensul umorului complet.

Nu ştiu cît de serios sau nu este. Mie îmi ridică eterna întrebare dacă cei slabi nu sunt decît însetaţii de putere înfrînţi. Dacă nu ar deveni la fel ca şi călăii, dacă li s-ar da ce cer. Sărăcia e provizorat, ca atare nu trebuie luaţi săracii ca o specia aparte de oameni, cu absolutismul de clasă al marxiştilor (ceea ce nu e nicidecum o încurajare a sărăciei). Nemţii se răfuiau cumplit cu cei care ascundeau partizanii şi cu partizanii înşişi. Ce-i deosebea de ruşi este însă că plăteau pentru ce luau, iar ruşii prădau şi violau chiar în teritoriile aliate. Filmul e făcut din perspectiva învingătorului, normal, însă eu nu le-am luat at face value, iar unele momente acolo au un impact psihologic care te îngheaţă, fără a fi gory cîtuşi de puţin. Scena ai cu tîrîtul prin zăpadă m-a congelat, e o scenă de o senzorialitate copleşitoare. friiigg.. Apoi tensiunea din faţa puştii automate din pod, şi aceea parcă elimină personajele şi te pune în locul lor. Na, poate pentru că am văzut ceva filme de război ruseşti pline de un optimism deplasat sau un coolness la fel de misplaced, filmul acesta al lui shepitko mi se pare oarecum mai lucid, pentru că prezintă războiul nu în oroarea lui însîngerată, ci în banalitatea lui exasperantă de fiecare zi: foame, frig extrem, pînda peste tot a morţii. Pentru că războiul nu e numai bombe şi atacuri, e şi această aşteptare îndelungată, în care trebuie să mănînci ceva, să te adăposteşti undeva, şi să scapi măcar pentru un timp de psihoza fugarului cronic. Eu tind să fiu sensibilă la insinuări populiste în filme, acolo unde le pot repera, dar filmul ăsta mi se pare făcut cu aceeaşi stinsă indignare cu care e făcut the red and the white al lui jancso, ca şi cum *e război, doar nu te-ai fi aşteptat la un pat de roze. Ultimul război al gentlemanilor a fost ww1, iar noi suntem deja în ww2*. Tarantino de exemplu, care e aşa de *rebel*, că nu vorbeşte despre intervenţia ţării sale în vietnam sau irak, dar se leagă de aceeaşi uzată placă a germaniei naziste, ar fi lăsat urlete cumplite în scena aia cu stigmatizarea cu steaua sovietică, şi nu numai el ar fi făcut-o. Shepitko însă nu vrea să manevreze publicul maltratîndu-i fără nici un drept nici văzul, nici auzul. În general, apreciez filmele care nu mă fac să confund isteria sau enervarea datorată mijloacelor folosite cu adeziunea liber consimţită faţă de subiect, filmele care whip me into consent, în condiţţile în care ştiu deja că ce e tratat pe ecran nu are nici o scuză. Războiul e o chestie naşpa, şepitko ştie asta, noi ştim asta şi şepitko ştie că noi ştim asta, dar mai ştie că reprezentările voit spectaculoase ale sale nu durează în conştiinţă, pentru că rareori găsesc acolo un suport de trăiri şi de abrutizare pe măsură. ce mi-a plăcut mult e faza aia, întrebarea aceea atît de abisală, mefistofelică: dacă suntem finiţi, la ce ne mai trebuie virtutea de a nu trăda? uaa. şi apoi, inadmisibilul: soldatul (sovietic sau ba) nu e un bloc uniform, animat de cele mai calde sentimente pentru patrie, înăuntrul blocului sunt disensiuni, meschinării, eroisme şi anti-eroisme, maţe versus bună creştere, disperarea de a trăi vs. o conştiinţă nealterată de compromis, *trebuie să cedăm un pic acum, ca să le rupem gura după*, etc. mă gîndesc că nu e un film care a plăcut atunci, pentru că nu avea patosul necesar, nu linguşea destul orgoliul unei naţii îmbătate de victorie.
şi scena finală - puternică, demonică.