acuma am văzut şi eu holy motors. bremen e de vină. mersi bremen
liviu nu ştiu de ce nu vrea să-l interpreteze, deşi eu aş fi foarte curioasă ce crede lumea despre el.
în primul rînd, două-trei măşti din istoria filmului francez, primele ce-mi vin în minte.
carax îi mulţumeşte lui
georges franju la sfîrşit, deci să-l amintim şi pe franju.
eyes without a face (georges franju) - cea care joacă în holy motors rolul lui celine e şi cea de sub mască, în filmul lui franju. sus 1960, jos 2012
lost in new york (jean rollin
)
şi, desigur
litan (jean-pierre mocky)
alte cele - kylie minogue care arată a jean seberg şi pe care o şi cheamă în film jean
- dedicaţie finală pentru ekaterina golubeva, muza lui carax , dar şi a lui bartas.
- chestia aia cu *trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi urmărit tot timpul, deşi camere nu există* - un fel de interiorizare a panopticonului, chiar în posibila lipsă a acestuia. cctv?
- faza cu cimitirul - tare! dar şi adevărată. pînă şi alex leo şerban îşi supravieţuieşte moartea pe acest forum. site-ul e un afterlife plantat chiar în această viaţă, e surogat de posteritate şi posibilitatea că-şi va mai aminti cineva de tine, ba poate îţi vei face şi prieteni postum, dacă mai dă cineva de pagina ta de web, e reală. vei primi şi mail-uri post-mortem (de la cinemagia sigur), deci netul înlocuieşte necesitatea spiritismului şi anulează bariera celor două lumi, cea de aici şi presupusa de dincolo. în plus, cît poate spune un nume pe un mormînt, mai ales dacă nu el cuiva care a reuşit să se producă în viaţă? nu tu pictor, nu tu politician sau filantrop. ca să nu treci indiferent, piatra de mormînt îţi oferă un link, unde îl vei putea cunoaşte pe cel mort în toată splendoarea lui de-o viaţă: ce cîini mişto a avut, ce clătite mişto făcea la dejun, ce mişto a fost călătoria lui în panama sau surinam, ce frumos lăcrima la primele raze ale primăverii, etc. deci linkul de pe mormînt e un fel de
captatio benevolentiae, el zice: trecătorule, măcar acum, că am crăpat, bagă-mă în seamă! căci numai moartea îmi oferă răgazul necesar să devenim prieteni, gata cu agenda hiperplină şi cu şedinţele la psihanalist -acum sunt liber, deci hai să comunicăm! sau sunt oameni care supravieţuiesc sub forma unor biţi, prin canalele cyberspace-ului (parcă văzusem ceva de genul acesta în dosarele x
). pînă la urmă de ce nu? cum mai toate pozele de astăzi, albumele de amintiri sunt digitale, singura modalitate de le scăpa de la foc, de la un hdd stricat, de la o mutare urgentă atunci cînd edilului i se pune pata să tragă o şosea chiar prin mijlocul livingului tău, de la un shift delete dat de urmaşi nerecunoscători, este să le încarci pe undeva şi de acolo, din eternitate să le contempli la infinit.
- pe de altă parte, e nevoia ca diviziunea muncii să dea tuturor de lucru. de aceea, să fii tu însuţi e costisitor , de multe ori. trebuie să dai şi altuia posibilitatea să trăiască, să nu fii un egoist infect, trebuie să permiţi şi altuia un job plătit, acela de a te înlocui în propria ta viaţă. iar tu să-i înlocuieşti pe alţii, să-i simulezi dacă trebuie, să deranjeti apatia, să aranjezi un simulacru al activităţii. chestia îmi aminteşte de
forbidden door, cu a sa reţea clandestină de televiziuni reality, în care subiectele erau de cele mai multe ori violente, incomode, un fel de videodrome generalizat, pe care îl puteau accesa doar membrii unui club select. în holy motors totul se face pentru frumuseţea gestului, pentru a-i retrăi pe quasimodo sau pe phantom of the opera - umm, de ce nu? not that bad.
cei ce l-au mai văzut, ziceţi şi voi.