[Malombra]

am zis că dispar de pe hartă, Fed, asap, aşa cum sper să dispară moldova sovietică incorporabilă româniei, dar jur că nu e vina mea. mi-a venit un prieten de după nouă mări şi primul lui gînd a fost să ne adunăm iar toţi la o bere şi la o lîncezeală de o noapte întreagă pe o saltea întinsă lîngă zid, pentru a rememora zilele de demult cînd ne uitam la blue velvet şi indiana jones unul după altul şi discrepanţele nu se vedeau, nu se simţeau. noi nu suntem cinefili, noi doar ne uităm la filme. şi ne-am uitat.

i won't get smarter by shutting up anyway

Motivele ei sunt necunoscute. Ce se ştie despre ea poate încăpea într-un pliant la o cutie de chibrituri. Spune că e servitoarea propriei sale familii. În fiinţa ei nici urmă de cochetărie şi iubire panteistă ca la cenuşăreasa lui disney. Dimpotrivă, are privirile dure, de oţel ale tinereţii ce şi-a jurat o inflexibilă puritate. Vine la amanet cu fleacuri, care nu prevestesc deloc actul ultim al unei renegări definitive şi a sărăciei fără scăpare: amanetarea crucifixului. Cînd tipul ce-i livrează banii îi propune să păstreze crucea de aur şi să-i lase cristul de marmură, refuză. Probabil pentru că în suflet rugurile aprinse ale ereziei s-au şi topit deja, lăsînd o linişte amplă, devotată noii sale credinţa în lipsa oricărei speranţe. Tipul oricum nu 'jaba îi acceptă nimicurile recompensate copios: i-a căzut cu tronc blonzimea fetei şi spere să o poată educa în spirit capitalist, mai puţin în etică puritană, cît e fierul cald, căci fata are şaişpe ani. Se căsătoreşte, însă nu îi este mai bine. E prea săracă pentru a putea aştepta marea iubire, prea încolţită ca să nu vrea să plece de acasă imediat, prea plină de dispreţ la gîndul unui mariaj convenţional, cu un tip pe care-l detestă. La început convenabil de larg, spaţiul dintre aceste constrîngeri începe să intre la apă, sufocînd şi inundînd totul cu o greaţă paralizantă. Citeşte, dar cititul nu face decît să caşte breşe peste tot, să acutizeze contururile lucrurilor pînă la orbire. Vorbeşte cu soţul, dar dialogul nu face decît să apară arhipelaguri acolo unde părea să fie o fîşie continuă de pămînt, făcînd legăturile şi mai slabe, iar distanţele mai mari şi mai obositor de trecut. El e fost bancher, actual cămătar, care din întreaga pictură a occidentului nu pricepe decît că femeia e obiect de plăcere şi trebuie folosit ca atare. Sau e sfîntă, obiect de adoraţie religioasă. Între aceste două opţiuni – nimic, doar ecoul. Însă blîndeţea ei inaccesibilă, insondabila ei melancolie tocmai în acest interval nestudiat se află. Une femme si douce.. se sinucide. Vrea să-l împuşte pe el, dar apoi se opreşte: este aceasta vraiment o ieşie? Nu e. Din tăcerea, vorbită sau nu, nu te scoate moartea celuilalt. Infernul scăpat de un drac nu e paradis.
Filmul e uscat, recitat aproape, s-ar putea ca numai ceva lecturi de teatrologie, nu de film, să mă facă să înţeleg potenţialul unui joc în care o voce fără inflecţiuni enunţă robotic fragmente dintr-un ennui instalat parcă de secole, adunat în dune nemişcate într-un apartament parizian, deşi toată tărăşenia, povestită de soţul care habar nu are de nimic, nu pare să fi durat mai mult de cîteva luni. Încă o piesă adăugată la bressoniadă.

Asta a fost înainte să citesc nuvela lui Dostoievski. După ce am citit-o, unele chestii s-au luminat, dar filmul deplasează cu cîteva grade traseul nuvelei, nu în privinţa naraţiunii, care e destul de fidelă, ci a mizei, a ceea ce se înţelege din el. După cum se spune tonul lui Bresson e: engaged, deeply respectful, but not reverential—instead a bit freewheeling, associative, ambulatory. Probabil faptul acesta, că e mai mult investigator decît tributar culturii, că ia faptul cultural, îl suprapune peste un fapt de viaţă şi îl taie fără ezitare acolo unde devine hieratic, pur şi simplu istoric sau ţinînd de altă sensibilitate, sau îl umple dincolo, unde alte excrescenţe istorice îşi cer cuvîntul, îl face pe bresson atît de onest şi de valabil.