|
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :
„Dragule, aici a început deja.
Nu mai poate dura mult
până începe şi la voi.
Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte
ca dopurile de şampanie
de pe răposaţii pe care-i învelesc.
Cele acoperite de iarbă prea uscată
se aprind şi luminează ca trasoarele.
Al meu cel puţin aşa s-a aprins.
Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
Unul cu un cuţit în inimă,
altul cu glonţul în creier,
altul cu venele deschise.
Însă se lucrează din greu la imagine.
Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,
dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,
atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă”.
R. Vancu
|