[Malombra]

nu prea-ţi vine să crezi că ar exista vreo ţară în care filmul favorit al audienţei tv (!) ar fi un film care a fost nominalizat la oscar pentru cel mai bun film străin, a intrat în competiţie la cannes şi e un semi-documentar alb-negru despre un erou al rezistenţei secolului 20, deci nu vreun personaj semi-istoric cu faima umflată de păşunisme locale. nu prea-ţi vine să crezi, mai ales pentru că filmul nu e continuă stoarcere de canale lacrimale şi o dramoletă obosită dedicată suferinţei din amor, ci un film auster, în care personajul îşi operează singur degetele de la picioare cu un cuţit ordinar, pentru a opri răspîndirea cangrenei, iar povestea de dragoste există, însă cea dorită nu e o soţie de hangiu cu nuri copioşi, ci fantomatica libertate. ţara există şi se numeşte Norvegia. filmul este Ni Liv (nouă vieţi) din 1957 şi e regizat de Arne Skouen, despre care se spune că e o legendă a cinematografiei norvegiene. nu ştiu nici dacă e cel mai bun film al autorului, nici al ţării lui. e un film frumos care se străduieşte din răsputeri să nu fie, pentru că nu asta e miza lui. filmul nu vrea să fie un pliant turistic, ci vrea să meargă pe urmele lui Jan Baalsrud, personaj aproape pitoresc, dacă ţinem cont că a migrat de la fabricarea instrumentelor muzicale la antrenamente militare în scoţia, trafic de explozive şi sabotarea unor obiective nemţeşti din timpul ocupaţiei norvegiei în ww2. dar jan nu e un supererou de vise umede. omul nostru circulă pe schiuri fără viteză supersonică, se îmbată înainte să scape de cîteva degete necrozate, o ia razna după cîteva zile de stat după un perete de zăpadă, făcînd foame şi aiurînd de durere. citind descrierea, s-ar crede că doar un popor cu o antropofagie latentă şi un sadism prost reprimat l-ar putea cocoţa în topul preferinţelor. dar nu e aşa. filmul e echilibrat, ţinînd sub papuc orice încercare a tendinţelor estetizante, acelea de pură contemplativitate a maiestăţii naturii sau grandorii umane extinse peste graniţele povestirii, de a prelua controlul, filmul taie imaginea exact acolo unde deraierea de la subiect spre extaze colaterale ar putea deplasa centrul de greutate al povestirii. în schimb, se concentrează pe cazul particular al omului care a îndurat pentru o cauză, pe coeziunea comunităţii, pe oameni şi nu pe obiecte, pe metafore ale morţii distilate din experienţa lui personală, căci extrapolările ulterioare aparţin doar spectatorului. şi totuşi frumuseţea, redusă aşa cum e la directivele regizorale de a spune şi de a nu divaga, intră în imagine de peste tot. e inevitabilă, deşi are căluş. e insistentă, deşi rolul ei declarat e doar instrumental, cel de a servi restabilirii traseului real al lui Baalsrud. splendidă scena finală în care baalsrud trece frontiera spre finlanda cu o ceată uriaşă de reni, condusă de un lapon, cu lookul lui năstruşnic. e mai mult o lecţie de istorie locală decît o parabolă descărnată ce-şi strigă universalitatea, dar tocmai modestia intenţiilor unei istorii exemplare şi demne de a fi dată ca pildă, uimeşte. JB nu ar fi fost nimic fără cei mulţi şi necunoscuţi care l-au ajutat să supravieţuiască. şi JB cel real a fost conştient de asta, de vreme ce îşi împarte mormîntul cu unul din cei care s-au expus riscului de a fi executaţi, ca să-l treacă peste munte, în teritoriu neutru. celebrare moderată a curajului, ne-zeificarea eroismului, efectul tonic al solidarităţii - naţiunea asta chiar e o enigmă pentru mine.

cînd mă gîndesc că la premiera portretului luptătorului am fost 4 oameni într-o sală neîncălzită, mă ia cu frig. n-am vrut să zic şi asta , da na, mi-a scăpat.