[Mercutio]

Nu cred ca avem de-a face cu suspans in filmul acesta, ci cu mister. Suspans e atunci cand spectatorul stie mai multe decat personajul. Iata un exemplu pe care il dadea mereu Hitchcock: intr-un restaurant, cateva personaje flecaresc la o masa, fara sa stie ca sub masa e o bomba ce sta sa explodeze, in timp ce noi, spectatorii, stim, pentru ca am vazut in scena anterioara un personaj negativ plasand-o. Mister este atunci cand spectatorul stie la fel de multe ca si personajul principal. Descopera odata cu el ceva teribil, ceva extraordinar. Hitchcock spunea ca prefera sa creeze suspans, pentru ca poate prelungi momentele de suspans mult mai mult decat un moment in care se descopera un mister. O fi adevarat, dar filmul Anima Persa demostreaza parca contrariul. E posibil sa creezi o tensiune de-a lungul filmului doar pe seama misterului. Asta se intampla in Anima Persa, suntem cuprinsi de mister, de la inceput pana la sfarsit, in acelasi timp cu personajul principal. Simtim odata cu el nevoia de a afla ce se intampla in spatele acelei usi ciudate, cine traieste acolo, ce e cu toate zgomotele acelea care se aud, pasii, fragmentele de melodii cantate la pian. Actorul in rolul lui Tino intruchieaza foarte bine un tanar timorat, pe fata caruia se citeste, in mod natural, nelinistea si curiozitatea crescande. Sentimentele ne sunt comunicate si noua. Devenim din ce in ce mai derutati, pentru ca nu aflam mare lucru din dialogurile pe care Tino le poarta, pe rand, cu unchiul si matusa lui, dialoguri pline de echivoc, bulversante, nici din explorarile pe care Tino le intreprinde cand e singur acasa. Autorul reuseste, in felul acesta, sa mentina o stare de ambiguitate si mister pana la sfarsit. La ea contribuie si atmosfera, data de decoruri in primul rand (ce poate fi mai misterios decat o casa veche din Venetia), dar in egala masura si de muzica. E de remarcat, cred, si performanta lui Gassman, care reuseste sa creeze un personaj, pe cat de bizar, pe atat de credibil.

***