[rvn]

l-am vazut si oscilez in a-mi exprima votul, fiindca mi-a placut dar, in acelasi timp, emotional, nu m-a atins. n-am simtit mare lucru vizavi de ceea ce s-a vazut la nivel de spectacol artistic de inalta clasa. redarea cu destula fidelitate a lumii si atmosferei din plina era de glorie a varieteului, n-a fost deloc o munca usoara pentru regizor si nici pentru dansatori. dincolo de momentele de virtuozitate ale dansului, absolut minunate, cu tot cu costume, expresia fetelor, miscarile ritmice a dansatorilor, toata mizanscena, exista motivul pentru care am fost invitati in aceasta lume salbatica, incredibil de vie, colorata strident, plina de excese, care se afla in spatele cortinelor din cabaret. parca am asistat la o punere in balanta a realizarilor, succeselor, pe de o parte si a esecurilor personale, pe de alta parte, ca o greutate care contrasteaza cu gloria si sclipiciului acestui gen de spectacol, foarte la moda dealtfel, in perioada cand s-a realizat filmul.
Roy Scheider n-a dezamagit spectatorul. nu stiu de ce, l-am asociat tot timpul cu rolul din "Falci" si poate ca, acela ramane emblematic. ceea ce am observat la el, este acea privire fixa, uneori dura, metalica, alteori plina de suferinta interioara, greu exprimabila in cuvinte, mai usor transmisa prin mimica si gesturi.in cazul nostru, prin coregrafie si dans. arta cere sacrificii si de cele mai multe ori, epuizeaza fizic si psihic. da, Gideon, era afemeiat, dar, nu el cauta femeile, ci, se lasa cucerit si ademenit de ele, fiind de fapt, celalalt drog, alaturi de pastile. cu siguranta, ii placea stilul acesta de viata. il ura si-l adora in acelasi timp, constient fiind ca, intensitatea cu care traia toate momentele zilei si noptii, il distrugea. mi-a placut modul cum a fost redat ritualul zilnic, cel cu prim-planul pe flaconul de pastile si radiocasetofon, apoi pe ochiul unde se picura ceva. repetitivitatea acestor secvente, iar si iar, o noua zi, cu inca un dram de autodistrugere, este cat se poate de relevanta, pentru ceea ce avea sa urmeze in final. coma dansanta a fost momentul culminant. lung, infernal, dar minunat filmat.
sincera sa fiu, am o dilema in ceea ce priveste votul. eu cred ca astfel de filme cumva unice. au parfumul lor, sunt pline de culoare, riguros realizate. din pacate, asa cum spunea si White, epoca muzicalului a murit si sunt slabe sperante sa mai fie inviata vreodata. asadar, ar trebui sa ne bucure din cand in cand reintalnirea cu un astfel de film, fiindca, daca cineva sau ceva, n-ar constitui pretextul, ar ramane vesnic uitate si sunt convinsa ca ar fi pacat.
THUMBS UP. pentru inspiratia lui White de a-l alege.