[robertsandu]

Eu am revăzut All That Jazz astăzi dimineață, pentru că trecuseră câțiva ani buni de când îl vizionasem inițial. Și mi-a plăcut aproape la fel de mult ca prima dată, cu mențiunea că există, într-adevăr, câteva exagerări - pe care sunt tentat să le pun pe seama substratului satiric al filmului și încercării sale de a caricaturiza nu neapărat o meserie cât un stil de viață, care, inevitabil, te formează ca om (într-un fel sau în altul. Câteodată, pentru a sugera ceva foarte important, este recomandabil să mergi over the top. Un bun exemplu ar fi Network-ul lui Lumet, o capodoperă recunoscută ca fiind mult exagerată. Și care, de altfel, vizează cam aceeași zonă a show-bizului precum o face All That Jazz (a televiziunii însă, nu a musicalurilor).

Pentru mine, filmul, excluzând lungimea sa probabil prea consistentă, este unul de foarte mare calitate - atât din punct de vedere stilistic, cât și din punct de vedere al poveștii care stă în spatele tuturor acestor reflectoare și cortine. Se poate spune că avem parte de o peliculă aproape completă, pentru că modul în care ne sunt prezentate imaginile creează semnificații la fel de multe pe cât creează și conținutul lor. Să luăm, de exemplu, secvența în care producătorii stau la masă și calculează cheltuielile filmului respectiv (evident, pentru a aprecia dacă sau cum vor ieși pe plus). Scena respectivă ne este introdusă în tandem cu aceea în care personajul lui Roy Scheider stă întins pe masa de operație, iar doctorii îi tot umblă prin cavitatea sa toracică. Altfel spus, showbizul este showbiz, nu-i pasă de X sau Y, de oamenii care îi dau o voce cum se zice. Moare unu, ce dacă?, vine altu în loc. Bun sau rău, mecanismul rămâne fix același, de schimbat se schimbă doar fețele.

În altă ordine de idei, nu cred că filmul este doar despre viața unui singur om, deși nu puține sunt filmele de mare valoare care spun povești strict personale. în pare parte da, All That Jazz se concentrează mai mult pe rutina asta auto-distructivă care macină, ca picătura chinezează, existența și așa mizerabilă pe care o duce, zi de zi, Gideon. Poate că povestea sa nu este chiar nemaiauzită. Afemeiați, fumători înrăiți și alcoolici sunt peste tot.

Ceea ce face însă ca filmul să fie extraordinar este că, prin intermediul lui Gideon sau, mai bine zis, prin viața sa vicioasă și obositoare; prin conversația pe care o are cu acel presupus înger al morții; prin modul alegoric în care ne este înfățișată, artistic, viața sa, ni se prezintă nu doar "încă o poveste banală despre un tip" și nici "încă un film sofisticat plin de metafore". Ci un film care, raportându-se (mai ales) la traiul unui coregraf recunoscut ca fiind printre cei mai buni din branșă, spune povestea omului care uită ce contează cu adevărat în viață. Însă chiar și dacă refuzăm extrapolarea și ne mulțumim doar cu o poveste autobiografică, eu cred că nu e deloc puțin lucru. Mai ales că filmul arată bine - pe alocuri, chiar strălucitor.

Thumbs Up.