|
Federico, rapida ta trecere în revistă îmi aminteşete de pastilele acelea fulgerătoare pe care le ascultam cu lăcomie la delta rfi prin 2004. Se numeau în goana pisicii. Niciodată nu am reuşit să înregistrez vreuna, dar mi-aş fi dorit să le reascult.
Încerc şi eu ceva la fel.
Ce am mai văzut.
Barry Bleahndon. Mi-am făcut curaj să-l văd şi am avut dreptate să mă feresc atîta timp de el. Calofil pînă la silă, cu peisajele atît de atent manichiurate şi adaptate la estetica facilă a wallpaperului, că naraţiunea e sufocată, anemiată, pînă la urmă înecată ca un creek în deşert. Un film subţirel, cu decoruri multe şi fastuoase, dar obositor şi sec. Rămîi la fel de sătul după el ca după o pungă de popcorn. Mult, da prost. Nici nu e epoca mea preferată şi asta adaugă la insatisfacţia mea cu filmul.
Les bons debarras. Fascinant. Probabil cea mai zguduitoare relaţie mamă-fiică de la autumn sonata încoace, deşi eu am sentimentul că am uitat ceva. Nu am vrut să îi dau o notă maximă pînă la sfîrşit, cînd am văzut momentul acela de un romantism atît de tragic al morţii unui nebun îndrăgostit. Scrima continuă dintre un copil anormal de precoce, care face orice pentru a-şi păstra mama alături şi părintele care oscilează între şoc, indiferenţă, elan tineresc şi intimidare, face ca filmul să aibă un aspect vag de thriller , în care teritoriul psihologic se dispută cu perseverenţa crudă şi calculată a unor early settlers.
Twixt. Cîţi ani are cinemaul? Peste o sută. Atunci cum de mai apar gafe din astea stupefiante? Numa’ mniezo ştie. Chestia asta de film nici măcar reciclare nu e. E post-post-post-cinematic ultracrap. Şi cum mai merge cgi-ul cu e.a. poe – o minunăţie. Păcat de coppola, că-i picură cupola.
The Terrorizers (Edward Yang 1986). E greu să eviţi clişeele cînd vorbeşti despre ceva care pur şi simplu îţi ia standardele de excelenţă, le zgîlţîie temeinic şi aproape instituie altele. Deci, vorba clişeului, filmul ăsta e an astonishing performance. Pe lîngă faptul că depăşeşte cu vreo două decenii epoca în care e făcut, ca stil, ca ritm, ca tratare reţinută, aseptică a unui tumult interior rezolvat cu minimalismul imploziv al anilor din urmă, filmul nu e rece şi imobil ca un cadavru. Are o subtilitate care lasă să se întrevadă sub suprafaţa calmă a unor nelinişti reprimate emoţiile ce se vor dezlănţui dramatic, autodistructiv în final. 10.
|