[Federico]

Sa las si eu niste comentarii, despre ce-am vazut in my leave of absence, de o profunzime care o sa-mi faca de rusine preopinentul.

Liverpool (de Lissandro Alonso) - mi se pusese pata pe el de acum 25 de ani de cand am citit despre el in Film Menu. L-am inchis dupa o ora ca-mi era somn. Imi placea cat de cat, insa, taciturnitatea sa si minimalismul contemplativ lifelike-ist al ritmului. Totusi, nu puteam sa alung o senzatie de sterilitate care ameninta ambitia acestui minimalism. Plus: "mizerabilismul" mi-a obstructionat si el plonjonul psihologic in atmosfera sa. Guilty displeasure.

La Ville des Pirates (de Raoul Ruiz) - m-a fermecat inefabil dar n-am reusit sa comprehend a fucking thing. Reactie ambivalenta fata de prezenta naratiunii subiacente imaginilor. Pe de-o parte m-a iritat din din start din cauza capriciului meu in ce priveste problema, dar pe de alta m-a intrigat continutul ridicol (in sensul pozitiv) de elitist-poetic si de "cautat", de contrived, al propozitiilor. Imaginile, iarasi, fascineaza, si nu prin aspectul formal, superficial, malickian, ci prin continutul suprarealist pe care-l, err, contin.

Celine et Julie vont en bateau (de Jacques Rivette) - dezamagire crunta, sechelizanta. Inceputul, imaginile din parc, fara dialog, fara naratiune, ce pareau sa se multumeasca cu o contemplativitate anti-twinseniana saraca cu duhul a mundaneitatii, mi-au dat furnicaturi de entuziasm. Cand a inceput sa-si aseze pirostiile epicului, si, mai ales, oh god why, mai ales, cand a cotit-o inspre suprarealism (unul diferit de al lui Ruiz, care e bazat pe impactul instinctiv al imaginalului, si mai apropiat de cel intelectual al lui Bunuel) m-a facut knock-out. Singura senzatie investigabila pe care mi-a lasat-o a fost cea de inconfort al manevrei (neintentionate?) semi-batjocoritoare lui Rivette de a intoarce roata raportului spectator-personaj, de a pune personajele sa se holbeze ele si hlizeasca la noi (dar sunt destul de sigur ca nu asta voia sa faca monsieur Rivette). A ajutat si faptul ca am ramas fara subtitrare (dap, nu govoresc prea cu talent pe frantzuski) la al doilea CD, la faptul ca m-am catapultat cu vreo juma de ora inainte de aterizare.

Punch-Drunk Love ( de Sergiu Nicolaescu) - revizitare. Cel putin a cincea, cred. Ce sa zic. Superb si inepuizabil ca de fiecare data. Mentionez doar niste replici misto: "I don't know what's wrong with me because I don't know how other people are" (e creepy de "profetica" si de revelatoare in ce priveste receptivitatea si constiinta umana a lui PTA) si "sir, I'm gonna crack your fucking head open"(intr-un film cu o fundatie de fairy-tale, interventia managerului restaurantului si in special coborarea atitudinii sale la un nivel atat de realistic-brutal e un moment - nu singurul - extrem de amar-pesimist-socant.

Death Proof (de I.-L. Caragiale) - a patra oara, parca. Sau a treia. Tot delicios, dar inflexiunea de personalitate a lui Stuntman Mike nu mai e convingatoare ca la-nceput. But still, fabulos personaj.

Scurtmetrajele lui Tarkovski - primele doua abandonate rapid, doar Compresorul m-a pacalit sa raman pan' la final. E un film modest in sine, dar e interesant sa surprinzi in el germenii viitoarelor motive estetice tarkovskiene. Nu mai stiu (mi-e lene sa fac un efort anamnetic acum) care, dar stiu ca ma gandisem la asta. (V-am spus c-o sa fiu profund, nu?)

LOTR I - primele 20 de minute. Nu stiu ce-a fost in capul meu sa m-apuc de el la 1:00 AM. Inceputul asta pe care am apucat sa-l vad e ridicol (in sens negativ), grotesc de imbibat de voiceover. Ar fi trebui date ingredientele: literatura 99%; atentie poate contine urme de cinema!!! Asta daca e sa fiu exigent si pseudo-obiectiv. Daca iau filmul ca ce ramane el in sine lui, e conjunctural-digerabil. O sa-l reiau.