|
filmele anilor 50 au un farmec anume: rochille si coafurile actritelor.
americanii au profitat de boomul economic de dupa razboi ca sa faca destul de multe filme in care vedem case spatioase, frumos mobilate, unde, familia americana din clasa de mijloc, isi etaleaza noul stil de viata, mult mai lejer si nonconformist.
in acest decor se petrece si drama profesorului, care, nu stiu, zau, cat castiga din cele doua slujbe, dar, cu siguranta, nu-i ajungea ca sa intretina mizanscena.
drama lui este emotionanta. pacat de lipsa de realism a scenariului. nu ma pricep la detaliile medicale, probabil, cei doi doctori-cinefili, isi pot da cu siguranta seama, daca s-a exagerat pe aceasta latura sau nu. mie mi s-a parut un pic "propagandistic" si sper sa nu zambiti, daca cititi.
James Mason a incercat din rasputeri sa dea credibilitate rolului, din pacate, asa cum spuneam, n-a reusit decat sa emotioneze artistic si-atat. finalul a picat ca...naiba. nu stiu, nu diger deloc happy-endurile astea incredibile si plagacioase de bucurie. distrug intr-o secunda, tot dramatismul. e ca si cum am suferit degeaba aproape doua ore alaturi de un personaj, ca la sfarsit,acesta, sa ne traga clapa, disparand ca prin minune, tot ce alimenta acest dramatism.
thumbs down.
in urma cu foarte multi ani, am citit o carte, dupa care s-a facut si-un film, mi se pare: "Medicametul Fatal". am uitat detalille ei, in schimb, mi-a ramas ceva infipt bine in minte: producatorii de medicamente, au un singur scop: sa vanda, iar pacientii disperati,sunt cobaii lor perfecti.
|