[Malombra]

A; putea vorbi despre himmel und erde la modul optativ, cu dacă, pentru că dacă aş fi văzut acest film acum 2-3 ani, cînd abia începeam să văd documentare poetice, a căror ambiţie era să copieze viaţa, scoţîndu-I la iveală potenţialul liric, aş fi exclamat ‘vai, ce film!’. Oricît ar încerca să copieze însă viaţa, orice film e condamnat să se explice , la sfîrşitul celor două ore regulamentare. În cazul de faţă sunt patru ore şi jumătate. Trăind, nu supunem fiecare calup de 4 ore exigenţei de a da seama de sine, de a trage linie şi a spune care sunt concluziile acestui fragment existenţial. Te laşi dus de val cu mai multă uşurinţă, chiar atunci cînd nu faci nimic, decît te-ai lăsa dus cu preşul de un film care nu-ţi spune nimic. Filmul şi orice experienţă care reclamă o deschidere, o ieşire din ţarcul pragmaticii imediate e obligat să se clarifice în această privinţă, să spună pentru ce insistă să i te uiţi în ochi, să accepţi temporar dialogul.

Himmel und Erde e ceea ce s-ar putea numi un documentar etnografic. E greu să îl vezi mai ales peste stratul de noţiuni asupra Austriei cu care m-am obişnuit, cel puţin eu, o Austrie de obicei urbană, fin de siècle, multinaţională în epoca imperiului, cu artişti chinuiţi, afectaţi sau cu agonia reformei morale crestate pe chip, şi pîrtii de schi aţă. Filmul e despre o comunitate montană. Nu-I poţi spune aşezării nici măcar localitate, deşi are şcoală şi preot, şi figurează sub numele de Sf. Ana, probabil numai pe cele mai minuţios-pedante hărţi ale Austriei. Anul e 1979, iar problema acţiunii distructive a progresului tehnologic se pune acut. Nu e vorba despre un nucleu cultural atipic, despre fizionomia ieşită din comun a unui loc istoric, dispariţia căruia ar mutila Europa ireversibil. De aceea accentual tragic lipseşte. Comunitatea se destramă lent, mulţi migrează spre oraş, devine nerentabil să cultivi un pămînt pietros, în pantă, unde maşinăriile clacheză şi caii se mişcă atent, împleticit. Filmul poate servi uneori drept armă, semnal de alarmă, care să alerteze conştiinţa publică asupra dispariţiei iminente a ceva preţios. Abordînd însă acest caz marginal, anonim aproape, al unei comunităţi al cărui singur argument pentru existenţă este vechimea, nu poţi sesiza decît neputinţa mută a unei eroziuni fără scăpare. Într-o epocă în care şi excepţiile pier cu duiumul, unde nici superlativele nu dăinuie decît un sfert de oră, cum te poţi opune eficient unui sistem ostil în care modul tău de viaţă e considerat învechit, demn de milă şi nu doar alternativ, ales cu bună ştiinţă? De aceea filmul doar înregistrează, păstrează pentru mai tîrziu, pentru un timp în care discreţia şi constanţa vor redeveni valori, seninătatea crepusculară a familiilor şi a copiilor lor, care deja se visează mecanici şi electricieni, conştienţi intuitiv de falimentul apropiat al fermei tradiţionale. Şi totuşi anul e 1979 şi te întrebi cum au rezistat tot timpul acesta, cu pluguri rudimentare, dar cu radiouri, care povestesc despre ţări de neatins ca Liban şi America, cu percepţia nedistorsionată a distanţelor, adusă de televizor, şi cu a sa iluzie a întregii lumi adusă în curtea ta într-o cutie neagră, în condiţiile în care şi naveta pînă la cel mai apropiat punct de aprovizionare e destul de dificilă.
Filmul se consumă în atmosfera unei înţelepciuni epuizate, în ciclicitatea şi automatismul unor acţiuni impregnate de tristeţea acceptării unui destin mai mare decît ele. Oamenii aşteaptă şi văd încă o familie plecînd, dar îşi înfundă începutul de sărăcie şi schimburile neprofitabile sub încă o zi de muncă grea. Îi vedem vorbind, glumind, comentînd, cu o bonomie greu obţinută, sfîrşitul. Nu se caută însă melodrama. Ca şi contribuţia la dreileben a lui petzold, filmul arată asperităţile necesare, golurile de organizare ale unei societăţi care expune în afară în principal punctele sale de glorie şi e judecată fals exclusiv după acestea. Scenariul nu e nici total diferit, nici complet identic cu probleme asemănătoare de la noi, însă eu nu am avut ocazia să văd pînă acum un documentar românesc despre vreun sat rupt de lume. Apoi, e greu să realizezi acest echilibru impasibil, să te dizolvi în spatele camerei, să plasezi ochiul mecanic atît de firesc şi cu o asimetrie neprogramată, încît aproape să-i ştergi urma de pe ecran, cum face filmul acesta. Suprapunerea cu texte de înţelepciune orientală, deşi pare forţată, se modelează pe istoricul evanescent al comunităţii, pentru că îndeamnă la moderaţie şi virtute. În trecut susceptibile de a lega un grup, de a-l fortifica şi a-I reduce fricţiunile, acestea nu pot ajuta acum decît să împiedice transformarea degradării într-o disperare vociferantă.
7 din 10. Ce nu mi-a plăcut este selectivitatea subtitrării. În sensul că subtitrate sunt doar inserţiile culte ale autorului, dar conversaţiile locuitorilor sunt subtitrate doar după o atentă triere. Parcă s-ar încerca un fel de înnobilare artificială a situaţiei. De aici şi senzaţia că ce se spune şi ce se arată nu se leagă, cu toate că punţile acestea de ‘cultură’, de sinteză, puteau fi construite solid tocmai pe ce spun oamenii, pe felul lor, înrădăcinat şi evaluator, de a se vedea în vîrtejul schimbărilor sau al rutinei.