|
Miza si mesajul filmului sunt in aparenta destul de precare. Prima e aceea de a astepta pana la sfarsit, sa vezi daca Delphine, personajul principal, isi gaseste un partener; al doilea e reprezentat de ideea ca in viata trebuie sa spui de mai multe ori "nu", pana sa poti spune odata "da" din toata inima. Idee subliniata de parabola razei verzi, ce nu poate fi vazuta decat dupa multiple incercari.
Filmul are totusi un anume farmec cu care te acapareaza, o anume autenticitate, data de mizanscena si, mai ales, de dialogurile cu doza mare de improvizatie. Actorii sunt lasati sa vorbeasca in acelasi timp, sa se intrerupa, sa greseasca, la fel ca in viata, desi nu e cinema-verite. Scenariul, care se bazeaza pe aceste dialogurile, la fel ca in mai toate filmele lui Rohmer, e foarte literar. Se discuta aproape tot timpul in mod principial, se fac profesiuni de credinta, se vorbeste serios. In franceza exista expresia "on va s'asseoir et discuter" (ne vom aseza sa vorbim), in sensul ca atunci cand discuti ceva serios, trebuie sa te asezi. In film, se poate observa, personajele vorbesc aproape tot timpul asezate la masa, sau pe trepte, pe banci, pe nisip la plaja. In afara de cateva scene cu Delphine singura in natura: la tara, la munte, la mare, tot filmul consta in dialoguri. In plus personajele nu fac nimic altceva in timp ce discuta, doar mai ciugulesc sau beau ceva din cand in cand. Asta spre deosebire de alte filme, unde dialogul e mereu insotit de miscare, de actiune. Ori aici esti determinat sa fii atent la discutiile prelugite avand acelasi obiect: dilema personajului. Pe care o pui in balanta. Te intrebi daca e bine sau nu ce face Delphine. Iar felul ezitant, lipsit de hotarare, in care Delphine isi expune tuturor credintele si covingerile ei, face din ea un personaj complex, uman, care nu poate avea gandul, vorba, fapta, perfect aliniate. Caracteristica atat de intalnita la personajele din cinemaul popular.
thamps up
|