|
Ce să spun? După stilul de făcut filme al lui rohmer nu mă omor, deşi neglijenţa cu care acceptă să fie manevrată imaginea (mai puţin în la collectionneuse) o însoţeşte cu teme nu aşa frivole ale relaţiilor interumane: fidelitatea în iubire şi cum are ea nevoie de tentaţia irezistibilă pentru a se testa şi a-i supravieţui, cum lucrurile bune se întîmplă doar celor care ştiu să aştepte, cu condiţia ca între timp să nu îşi asume alte identităţi, despre cum ficţiunea poate invada şi modela realul. Teme demodate, deşi cineva zicea că demodat se spune doar lucrurilor prea greu de realizat. Avem o fătucă delicată, incomodă, cu stima de sine la pămînt, dorindu-şi şi nedorindu-şi singurătatea. E o chestie aici care seamănă cu efectul kuleshov. În unele situaţii, de ex. cînd ea îşi expune teoria despre vegetarianism, toţi se uită la ea ca la o ţăcănită, ca la o căzută de pe lună. Şi această stare, de ezitare şi nedumerire, mi s-a transmis şi mie şi am văzut-o şi eu ca pe un om care îşi taie singur craca de sub el. Apoi, la sfîrşit, apare bărbatul acela , căruia fata îi povesteşte despre alţi tipi din viaţa ei şi expresia lui e alta: de interes, de empatie, simpatie, şi iarăşi, reacţia lui mi se transmite. Aceeaşi faţă, în general avînd aceeaşi expresie, asociată cu diferite personaje, inspiră alte emoţii. Brusc, felul ei de a fi devine inteligibil şi mai presus de toate normal, nu patologic, pentru că, da, există un om pe lumea asta care să o înţeleagă şi pe ea , aşa cum e. În Conte d’hiver e acelaşi lucru, unde vezi o tipă nesimţită, care răneşte în stînga şi în dreapta, anunţă pe toţi că iubeşte pe cineva, dar între timp mai agasează şi pe alţii, se angajează într-un concubinaj, pentru ca două zile după să rupă relaţia şi s-o întindă înapoi în oraşul ei. Finalul îi dă dreptate, însă pînă la final e mult şi trebuie s-o suporţi. Şi rohmer pare să spună că a fi mereu egal cu tine însuţi nu e o acţiune confortabilă, că nici evadarea nu e chestie care să ţină, că e un paletiv şi oricum, mai devreme sau mai tîrziu, tot la tine te întorci, poate chiar mai rupt în cur decît atunci cînd ai plecat. Şi atunci de ce să pleci? Raza verde în sine mi s-a părut un pretext, o mitologie-prejudecată-superstiţie personală, cu toate că pentru a crede trebuie mai întîi să vrei să crezi, să faci lucid un pas către lipsa de luciditate.
Thumbs up. Deşi nu cu mare entuziasm pentru film.
|