[Federico]

am fo' melodramatică

Amateurs. Amateurs everywhere.
Just watch and learn, ok?

subiectivitatea

subiectivitatea asta mistica, ontologica (I fucking hate this word) care ameninta sa se pise cu jet chiar si pe reginele imuabilitatii din cultura si civilizatia noastra (matematica si fizica, de parexamplu), e una – vorba ta – de scriptorium, cu care n-avem ce face. Dac-am luao-n serios la modul practic am cadea in solipsism. Mie-mi pare ca exista cale de iesire din propria subiectivitate, iar ea trece prin subiectivitatea celuilalt. Cand subiectivitatea ta e confruntata cu si apoi coroborata de subiectivitatile altora nu se cheama ca incepe sa sa vada tarmul realitatii independente? Sigur, pana la coliziunea head-on cu obiectivitatea mai e cale lunga, asta e doar un stadiu primitiv al metodei stiintifice. Dar noi nu facem stiinta aici. Nu vrem sa reducem teoria artei la un algoritm compus dintr-un numar finit de pasi. (sigur, se poate obiecta ca subiectivitatile celorlalti sunt si ele filtrate iarasi de propria ta subiectivitate… dar ce dracu’, tu chiar vrei s-o luam razna?) In plus, pan’ la urma si la coada, oricat ar fi de unice si irepetabile, sufletelele noastre subiective, noi tot suntem la fel in virtutea faptului ca impartasim cadrul acleeasi specii biologice. Inainte de a fi modelate (nu chiar radical, zic eu) de felurite contigentze genetice, culturale, educationale, experientiale etc. etc. creierul uman, ca prototip, raspunde la stimuli si se comporta dupa legi batute-n cuie. Iar arta, oricat de alunecoasa in fata ratiunii critice ar parea prejudecatilor noastre, porneste totusi de la un suport material. O sculptura, oricat de variate ar fi senzatiile pe care le lasa unui contingent variat de gigei care se benocleaza la ea, ramane o bucata de piatra egala cu sine, fara fluctuatii intempestive in configuratia de atomi care-o compun. (te rog, nu ma lua din nou cu faza cu masa ca ti-am zis ca risc s-o iau razna). Deci ce-avem intr-un final? Stimul extern unic confruntat cu un grup de analizatori ce ascund propinquitati structurale profunde. De ce sa n-avem voie sa speram la un strop de obiectivitate? Qed!!!! (just kidding, aporia abia incepe; iar mintea mea frizeaza deja scurtcircuitarea. Fuck it. Tre sa-mi gasesc ocupatii mai putin periculoase. Sa ma lupt cu rechinii, de exemplu).
In legatura cu cultura de scriptorium, sunt de acord. Chiar imi faceam griji si eu in ultimul timp si caut sa iau masuri. Mi-am izolat existenta in coconul de abstractiuni al culturii ‘livresti’ (filme, carti, muzica, oceanul de informatie cruda al internetului) incat arta incepe sa-si piarda semnificatia, simt cum impactul ei in viata mea se tot dilueaza, si suspectez ca din cauza asta. Drept pentru care ma gandeam ca tre’ sa mai ies si eu in lume, sa-mi joc si eu cartea de zoon politikon si sa-mi incarc rezervorul de experienta bruta. Nu de alta (de dragul societatii lol) ci ca sa am unde sa-mi ancorez mai bine experientele estetice (pentru care, daca nu ma-nsel, traiesc). Conex la aspectul asta dar nu chiar in acelasi sens: luna trecuta am avut ocazia sa trag de coasa cateva ore dintr-o dup-amiaza caniculara printr-un buruienis feroce. Cand m-am intors seara la ultmul Dosto pe care nu-l bifasem, in lectura caruia eram afundat la vremea aia, nici nu-mi mai puteam aminti de cand nu mai citisem ceva cu atata pofta. Iar pana atunci ma tarasem prin carte cu destule crize de non-entuziasm. De fapt, ultimele 150 de pagini ma implora inca sa le onorez si pe ele de vreo trei saptamani.

nu speram, nu voiam, nu aşteptam nimic

Da, pretentia ca arta sa-ti ofere ceva te poate conduce cu succes in inima filistinismului, dupa cum ne-au tot atras atentia bietii Nabokov si Adorno. Insa nici l’art pour l’art-ul nu e optiune mai breaza sau mai rationala. Cand Kant (everybody calm the fuck down, am auzit si io la altii, n-am dat piept cu el nemediat) zice ca e necesar dezinteresul ca preambul la exerciul moral (care moralitate este fundamental definita de absenta intereselor ce privesc subiectul actiunii morale) nu poti sa nu te gandesti imediat la utilitatea(=interes) acestor practici ale dezinteresarii. E un cerc vicios. E asemanator paradoxului meditatiei. Cum sa faci sa meditezi cand meditatia presupune prin definitie sa nu faci absolut nimic? Imi amintesc de un guru contemporan care, referindu-se la iluminarea (care e de fapt obiectivul meditatiei) mistica intr-o prelegere de-a sa, reliefa un altul din multele paradoxuri (cine va incerca sa-si salveze sufletul si-l va pierde, anyone?) pe care pare sa se sprijine realitatea: ca sa atingi iluminarea trebe concomitent sa o doresti cu ardoarea cu care un cvasi-inecat cauta gura de aer salvatoare, dar si sa-ti golesti fara mila psihicul de balastul oricaror forme de dorintza. Funny shit, huh? Eu intuiesc ca asta se aplica si in arta.