*cough cough doi zece doi zece proba de microfon* interventie moderatoriceasca:
Malombra, am rugamintea sa nu mai comitzi nedreptatzi in Sectiunea unde eu moderez cu mana de fier. De ex, atunci cand iti versi sufletelul si scrii un mesaj atat de genuine si de poetic (vorbesc serios, tb sa fac precizarea, pt ca ppl here si in special tu tind sa nu-si dea seama, uneori, cand glumesc si cand sunt serios) sa nu te apuci pur si simplu sa-l stergi dupa aia 
Why ? Care-i ideea ? Daca tot l-ai scris si te-ai confesat de ce sa dai cu mopul ?! Lasa-ne sa te intelegem si sa te iubim 
(Lasa-ti-ne sa ne pregatim pt Liga Campionilor vorba unui clasic in viata)
Aveti cuvantul. Moderator over and out
nu te ignor, maică . mă uitam la film.
Sau...
... sa capete legitimitate dictonul "spune-mi ce tip de arta consumi ca sa-ti spun cine esti". Ma gandesc io. O fi vreo legatura inferentiala valida intre aceste doua propozitii? Spurca omul ce ii intra acestuia in ochi si urechi? Un om care a fost privat de orice forma de arta, indiferent de discutabila calitate a acesteia, de la muzica la poezie, si de la teatru la pictura, nu are neaparat un handicap fata de un om cu o 'cultura de elita' (in sensul majoritar acceptat in societatea contemporana a expresiei.), nu? Dar intre acest ultim tip de specimen si unul care s-a indopat doar cu filme porno si manele toata viata? Hm? Daca nu are niciun cuvant de spus factorul estetic asupra caracterului si destinului social al unui individ, atunci votez si eu din toata inima cu subiectivitatea anarhico-nihilista absoluta si desavarsita in acest domeniu.
dictonul nu poate căpăta legitimitate decît tot prin subiectivitatea ta.
din subiectivitate nu se iese decît cu picioare înainte. masa e obiect, are calităţi fizice, care se impun simţurilor, iar acestea, prin interpretarea dată de creier datelor trimise, mă fac să mă conving de obiectitatea ei, de existenţa ei obiectivă (e obiect, nu subiect). nu ieşi din subiectivitate, ever. eşti subiect, şi celălalt, seamănul, e subiect, la acest awareness ajungi după parcurgerea cîtorva paşi, apud husserl. dar tu nu poţi accesa lumea decît prin structura propriei minţi, din care
nu ieşi. e una din lecţiile de bun simţ pe care le dă filosofia. pînă şi eu, care am mers la şcoală numai de crăciun şi de 1 decembrie, am, prin faza asta. şi nu nu nu, lăsaţi corul grecesc să doarmă pe laiţă, pentru că faza cu subiectivitatea
inescapabilă nu dă apă la moară nici văii plîngerii a relativiştilor, nici celor care zic că în lipsa unor adevăruri absolute ne duceam de rîpă. ne-am dus de rîpă dintotdeauna.
acuma faza cu cultura. cîţiva ani în urmă am lucrat la o şaormerie. a fost naşpa. veneam seara şi mă lungeam încălţată, ca un lemn, în pat. şi simţeam cum intru într-o cadă de apă. mi se estompa auzul, nici dacă ar fi strigat cineva foc! nu m-aş fi ridicat. închideam ochii şi-mi simţeam pulsul în pleoape lovind în ochi. mă aplatizam ca o coală de hîrtie, mă îngropa salteaua, de parcă trecea cineva cu tăvălugul peste mine. mă simţeam ca un bec uriaş de ciment. nu e metaforă, chiar aşa mă vedeam, ca un bec solid, gri, de ciment. nu eram obişnuită încă cu încrîncenarea afaceriştilor particulari care reduc lumea la propria, minusculă, afacere, cu logica lor idioată, cu heirupismul / stahanovismul ]ntrepriny[torilor locali, cu dorinţa lor continuă de a umili, de a te reduce la o baltă de muci la care adaugă şi adaugă flegmînd de sus. erau atîtea chestii idioate, nu-mi venea să cred. în fine, seara eram praf pulbere fină. cum eram sătulă de logica ipocrită a zilei, am început să ascult free jazz. o dezordine care să fie mai ordonată decît rahatul în care mă scufundam zi de zi, pentru bunul mers al afacerii unui impotent mental. şi atunci simţeam cum îmi înmuguresc la loc degetele, nasul, urechile. iarăşi, nu e nici o metaforă aici, fix aşa simţeam şi aşa îmi articulam fenomenul, că îmi înmugureau la loc extremităţile, le mişcam de parcă toată ziua nu fuseseră acolo, retezate, le vedeam ca pe nişte axoloţi roz care filtrau lumina dînd din coadă.
cultura asimilată pînă atunci nu mă ajuta nimic, ca şi cum am tras apa peste ea. era doar muzica asta, nu speram, nu voiam, nu aşteptam nimic, pentru că free jazzul nu e o muzică ce inflamează imaginaţia, e muzica aflării în faţa unui perete şi a nedorinţei de a-ţi întoarce capul. morala e că oricîtă cultură ai băga în tine, ea trebe să treacă prin proba asta a focului, a propriei existenţe probabil. opţiunile culturale în situaţii de criză, de cul-de-sac, de unde-naiba-să-mă-duc sunt alea reale. sau mă rog, aşa cred eu, că o cultură de scriptorium şi doar atît e fragilă. am întîlnit atîţia oameni cu cultură care nu simt, parcă-s încastraţi în gheaţă. uneori trebuie să-i dai foc întregii tale culturi ca să vezi ce rămîne nears. orcium, am văzut că joburile confortabile mă fac fooaaarte conciliantă, mă fac să fac concesii, să mă uit la south park, să ascult indie. deci ideal pentru bunăstarea mea culturalnică ar fi să o ţin într-un
blue collar tătă viaţa.
am fo' melodramatică, dar bluecollariştii sunt mai lacrimogeni de felu' lor, so fiţi indulgenţi.