White, asta e genul de film cu care mergi la sigur. E un exemplar remarcabil de Film de Arta pentru Cinefili. Majoritatea oamenilor nu s-ar uita la asa ceva nici picati cu ceara, asa ca elimini din start thumbs down-urile. Iar Cinefilii care se uita dau thumbs up automat, din motive care merita dezvoltate pe scurt.

Cinefilul e o persoana care are un fetis vizual. Asemenea unui adolescent, pe care orice decolteu pe jumatate decent il aduce in extax, Cinefilul nu are nevoie decat sa vada imagini in miscare. Orice alt aspect al filmului e practic irelevant, nu exista nici o limita de ridicol care sa nu fie tolerata atata timp cat imaginile il gadila placut. Un indiciu ca ai intalnit un Cinefil e faptul ca nu prea poti purta o discutie cu el despre film: e ca si cum ai cere cuiva sa-ti explice culoarea albastra. Daca insisti, Cinefilul se bosumfleaza si se retrage in bogata sa lumea interioara de imagini.

Un exemplu e cronica de mai sus a lui MinRep. Citind-o observam ca filmul e "usor opac", un eufemism pentru "de neinteles". De altfel MinRep chiar ajunge la concluzia ca "Reygades avea ceva de spus cu acest film, dar nu a mai ajuns sa o faca". Sa nu ne incurcam insa in detalii, filmul nu trebuie sa spuna ceva. Alas, cronicarul nostru remarca ca si stilul e cam overdone. Fear not insa, stilul nu e esential!! Iata ce e important: "un truc interesant (mai Antonionian, parca) construind mai multe cadre mobile pe parcursul filmului dupa un anume tipar: miscarea camerei descrie un arc de cerc in care mai intai intra un personaj (care de obicei merge intr-o anumita directie), apoi - cand acesta iese din cadru ". Si astfel, imaginea saves the day si thumbs up-ul se ridica victorios.