[Malombra]

primele 60 minute


într-un interviu cu mark cousins, claire denis spunea cît este de greu pentru o albă care a crescut în africa, cu sentimentul mereu prezent că e greşit să se afle acolo, să dea lecţii, să judece categoric, intransigent. în acelaşi timp, denis mărturiseşte pasiunea sa pentru cinemaul african şi spune despre touki bouki, remarcabilul film al lui Djibril Diop Mambéty, că este unul din cele mai bune filme pe care le-a văzut vreodată.
filmul începe şi el cu o posibilă trimitere la filmul african : măşti aliniate care par să amintească de black girl al lui sembene, unde masca, iniţial dar al prieteniei, devine la sfîrşit o armă a culpabilizării, un reproş coşmaresc pentru sinuciderea fetei de culoare, care se angajează ca bonă într-o familie franceză. deşi face această trimitere, filmul pare să renunţe la dreptul de mai gîndi lucrurile în perechi de contrarii atît de precis demarcate, aici sunt bunii, dincolo sunt răii, mai ales că filmul se face din perspectiva intrusului, a celui care şi aşa nu prea are ce căuta acolo.
ce mi-a plăcut foarte mult la acest film este tonul semi-documentar, observator. filmul nu e ilustrarea unei maxime care îi precede, nu are agresivitatea didactică a unei teze politice sau sociale. e poate ceva specific cinemaului feminin, în frunte cu hogg, antoniak, coppola, deşi nu e o lege. îmi place că se joacă cu aşteptările spectatorului, îi arată doar concluziile dureroase, nu şi poveştile minuţios reconstituite, ale unor scenarii africane mereu repetate, pentru că nu doreşte să ofere spectatorului conştiinţa împăcată a faptului că tocmai a văzut un film ce serveşte o cauză bună. a vedea un film militant şi a te entuziasma este o falsă participare, nu schimbi nimic prin faptul că îl vezi, aşa cum şi după hotel rwanda s-au schimbat puţine. în plus, de multe ori explicaţia legitimează, ceea ce are o cauză raţională, are şi un efect justificabil.
supereroii aparţin altor vremuri, iar fiilor lor dezabuzaţi le-a rămas doar aşteptarea şi soarele negru al melancoliei. aşteptarea interzice scenariile pompoase, în măsura în care nu ştii ce va fi în următoarele două ore. refuzînd să plece, femeia intră pentru prima oară în pielea băştinaşilor. o aşteptare fără obiect şi o grijă modestă pentru organizarea treburilor zilnice. denis îşi face filmul pe calapodul personajului său central: femeia nu are acces decît la fragmente de situaţii, la indivizi care îi ies în cale de nicăieri, la efluvii de panică ce pun pe fugă muncitorii, şi nu are habar de tranzacţiile soţului său. de ce şi-ar permite denis aroganţa dramaturgului omniscient cînd nici unul din personajele sale nu are această capacitate implauzibilă?
minutul 23 nu i-a amintit nimănui de virgin suicides? muzica, adolescenţii a căror viaţă e infiltrată de violenţă în ambele filme, pare să anuleze barierele de clasă şi societate, generaţiile sunt rătăcite şi debusolate atît într-un mediu atent igienizat şi plivit moral al americii anilor 70, cît şi într-o africă atemporală a războaielor fără sfîrşit.
nu ştiu dacă femeia vrea să fie eroină. dincolo, în minunata lume albă, nu e ca în posterele sovietice, nu te aşteaptă nimeni cu pîine şi sare , doar pentru că eşti de-al lor. inerţia relocării e o chestie normală, readaptarea cere efort, cei ce susţin contrariul susţin implicit şi faptul că un român ce a stat 20 de ani în state nu ar trebui să aibă probleme de reacomodarea în românia în virtutea unor structuri interioare durabile, care îl fac român, structuri valabile transglobal şi genetic. nu cred că există un spirit nomad obligatoriu care se activează automat în situaţii de criză, ca un airbag, şi îţi face plecarea mai uşoară.
nu înţeleg nici de ce se plînge lumea că filmul i-a lăsat cu buza umflată. cei doi copii negri tot oameni sunt, nu sălbăticiuni care ucid fără a second thought . un film ideal ar fi fost cel în care manuel ar fi fost înjunghiat, pentru ca dreptatea marxistă, ca răzbunare împotriva exploatatorului, şi ideile noastre inculcate, inclusiv cinematografic, despre o africă semi-animală, ar triumfa? nu-i musai să fii creştin european, ca se te minuneze bizara varietate şi coloratură a unor obiecte înşirate pe noptieră, căci nici în africa, oricît de violentă, nu se trece peste stadiul de curiozitate infantilă care preferă se cerceteze nişte cîini de porţelan, uitînd pe moment de jocul pervers de adulţi în care e implicată. fură o găină şi o taie, pentru că dubiul că trebuie să ucizi nu numai în nordul mediteranei s-a cultivat. bine, după aia...
____________

după încă 45 de minute, în care încerc să pricep dacă huppert e un fel de scarlett o'hara, cu amestecul ei impur de lăcomie, încăpăţînare şi iubire pentru pămînt, ca Ion al nostru autohton, lipsindu-i însă cochetăria dixielanderiţei.

în fine, thumbs up, deşi nu m-a dat pe spate. prefer US go home.