|
Inca de la debutul ei ca autor Claire Denis a ramas fidela catorva teme pe care le regasim si in filmul de fata: colonialism, raporturi de forta, inversare de roluri, ambiguitate. Ambiguitate in primul rand. Haos mai bine spus. Avem de a face aici cu istoria unui haos care se sfarseste cu un masacru. Haos la nivel politic si social in tara respectiva, haos si in familia destramata de albi colonialisti. Iar acest haos este redat de autoare printr-un discurs ne-linear, cu flashback-uri, cu secvente sub forma de piese de puzzle ce trebuiesc potrivite pentru a intregi povestea. Poveste care e simpla ca actiune dar complexa ca semnificatie. In afara de naratiune tip puzzle un alt aspect care deranjeaza spectatorul antrenat sa vada filme dupa modelul clasic e aparenta lipsa de motivatie a personajelor. Intr-un sens asta da realism filmului. In realitate motivatiile oamenilor sunt foarte greu de dedus, mai ales in situatii complexe ca cea din film. Behaviorism-ul e mort si ingropat de mult, cu toate ca-l mai reagasim inca in filmele de actiune hollywood-iene, unde personajele sunt ca niste bile intr-un joc de biliard. Actioneaza, cu alte cuvinte, in mod unilateral determinati de o singrua cauza exterioara. Nu in filmele lui Claire Denis. Autoarea a cultivat mereu un cinema apropiat de documentar, de cine-verite. In plus a trait o parte din copilarie in Africa, de aici acuratetea cu care reada colonialismul, justetea raporturilor intre albi si negri.
Merita amintit si jocul remarcabil al actritei Isabelle Huppert, rezervat, subtil, cum il stim. Inainte de a distinge actrita, vedem personajul, femeia hotarata, care nu vrea sa cedeze nici un metru din teritoriul ei, care vrea sa arate ca simpatizeaza cu negrii, ca e la fel ca ei, cand de fapt nu e.
Thumbs up
|