[White1]

Daca as fi in stare, as scrie o multime de chestii care sa nu aiba absolut nici o legatura cu filmul si apoi as astepta ca voi sa descoperiti paralelele subtile dintre "recenzia" mea si "The Spirit...". Din nefericire nu ma cheama Victor Erice, deci ma tem ca imi lipseste talentul asta.
Mi-e greu sa scriu despre film pentru ca a trecut aproape in totalitate pe langa mine, fara sa lase nici o urma, si, foarte probabil, in cativa ani o sa si uit ca am vazut un film cu titlul asta. Sunt constient ca o parte din vina o port eu, pentru ca asta e genul de film care se bazeaza foarte mult pe capacitatea spectatorului de umple golurile lasate de regizor (si golurile astea sunt de prea multe ori secvente in care nu se petrece ABSOLUT nimic- desigur unii vor spune ca tocmai faptul ca nu se petrece nimic spune ceva 8-|). Dar nu simt nici un fel de remuscare pentru ca nu am nici cea mai mica dorinta de a intelege filmul asta. De ce? Pentru ca intuiesc ca, chiar daca as intelege ceva din el, tot la fel de putin impresionat as fi. Nu as vrea sa se inteleaga ca astept totul mura in gura de la orice film, dar nici sa se cada in cealalta extrema nu mi se pare OK. Trebuie mentinut un echilibru intre ce arata regizorul si ce lasa pe spectator sa inteleaga singur, altfel il pot suspecta pe regizor ca de fapt nu are nimic de zis.
Din punctul meu de vedere filmul asta e un Labirint al lui Pan mult mai eteric, pe care, dupa cum am spus deja, nu am nici cea mai mica intentie sa il explorez. Si daca am chef de "breathtaking pictures" si poveste subtire, dar care rezoneaza mai puternic cu trairi si experiente personale atunci ma mai uit o data la 5 cm per second. Acolo macar simt nevoia sa intregesc eu povestea.
Nu stiu de ce filmul asta m-a lasat atat de rece pentru ca nostalgia cauzata de pierdera copilariei e un subiect care mi-e foarte drag, si care ma atrage iremediabil de obicei (poate de asta e Le 400 Coups filmul meu eurpoean preferat).
Thumbs Down