ce-şi face omul cu mîna lui se numeşte civilizaţie urbană paranoic de organizată. am văzut filmul demult, într-o vreme cînd şi idealul meu era o umanitate cu margini decupate egal, cu atenţie, cu o funcţionalitate sporită şi nevoi spirituale minime. ca să funcţionăm, trebuie să fim utili, iar utilitatea nu poate fi cunatificată decît monetar. cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei. de atunci a trecut ceva vreme şi mi-au mai crescut nişte şuruburi în plus. apoi, filmul acesta a însemnat sfîrşitul unei ere: la sfîrşitul celei de-a treia vizionări, compul mi-a crăpat definitiv şi senzaţia a fost ca şi cum un imens acvariu de sticlă mi se spărsese drept în faţă , dar mie îmi venea să rîd. în fond, se întîmpla ce voia filmul să se întîmple: plesnea un ecran prin care vezi şi simţi lumea, chiar dacă HD.
ţin minte cîteva chestii:
*paloarea descompusă a cadavrelor vii faţă în faţă cu şomajul, oamenii care supravieţuiesc într-o moarte clinică activă şi respectabilă, pînă cînd sunt daţi afară din job;
* maşina aia mică (de lux? nu mă pricep) împinsă la deal de nişte indivizi - glorioasa noastră industrie contemporană, care produce chestii de 2 lei, ca să cumpărăm iar şi să fim iar utili celor ce produc chestiile de 2 lei ;
* chelnerul acela cu figura unui animal subteran, transparent, mirat, îmbrăcat în cămaşă şi pus să servească la masă
;
* minimuzeul în aer liber al figurilor de ceară din staţia de autobuz - ce le lipseşte sunt căştile de ipod, alea albe, semn al unor yuppies progresişti ;
* hristoşii atîrnînd, pe care i-am văzut ca pe o aluzie îndepărtată la ashes and diamonds al lui wajda, însă fără tonul, deşi poate cu sensurile grave de acolo - aici religia nu e decît un obiect de trafic, pantomimă;
* metropola şi necropola ca noţiuni interşanjabile;
* culorile, amintind de balthus, leonora carrington, lucian freud;
* ce cred că le lipseşte oamenilor din acest film e un diagnostic mortal, ca să-i catapulteze în "viaţă". însă andersson preferă să ţină sigilată această portiţă, îi face să se comporte cu calmul disperat al celor în stare de asediu, fără ca asediul să existe, este epuizarea nervoasă a celor care au construit, au ajuns la capătul construcţiei şi acum nu mai ştiu ce să facă cu ea, în condiţiile în care relaţiile dintre membrii muşuroiului clădit cu atîta rîvnă sunt încă în fază uterină. nu e ca în y tu mama tambien, unde una moare şi atunci se decide să facă de toate,
doar pentru că moare, căci dacă nu ar muri nu ar putea face faţă trezirii post-euforice, 'cause deep down, e la fel de inhibată ca cei doi tipi care continuă să traiască jenaţi şi probabil dîndu-şi seama că au fost traşi pe sfoară. la andersson totul este despre cum să treci onorabil printr-o agonie, rămînînd absurd de moderat, sceptic faţă de soluţii providenţiale gen moartea ;
* deliciul surprinzător de a vedea cîteva spargeri de nori în această sagă funcţionărească, dintr-o urbe la fel de impersonală ca cea din
blindness - cu hîrtiile în faţă, un tip cu machiajul întins meditează la soartă // un tată desensibilizat pînă la nebunie, pe care nici eşecul nu mai reuşeşte să-l resensibilizeze, e urmărit de morţi, de remuşcări, de o culpă istorică (nazismul) ca ecou al culpei sale personale // referirile la spînzurarea mashei bruskina, pusă în scenă în film, deşi comunismul ar fi oferit material exterminator mult mai bogat // şirul lung de episcopi - vreo legătura cu episcopimea la fel de numeroasă din age d'or al lui bunuel ? // barbarii civilizaţi care pleacă în vacanţă cu juma de apartament după ei şi se dau de ceasul morţii dacă au uitat uscătorul de păr acasă
.
* în fine, filmul e posibil o critică, dar atît de dezabuzat-cinică, fără spume la gură, ironic convinsă de capacităţile sale limitate de a schimba macazul istoriei, că prin asta seduce. nu-ţi pune nici o torţă în mînă, pentru că torţionari se găsesc pe toate drumurile. iar poezia lui tomas nu mi se pare o odă necondiţionată adusă luzerismului, parazitismului, squattingului şi trăitului pe seama ajutorului social. e mai degrabă dezbărarea de scop, elogiul neîmplinirii nu ca lene, ci ca plăcerea de a face fără a fi obsedat de fructul actelor tale, plus o încercare de a separa fericirea de satisfacţie, suprapuse în gîndirea comună, de piaţă.
deci, măcar şi pentru faptul că mi-a plăcut atît de mult, atunci cînd l-am văzut prima oară =====>>
app, ţin minte o fază cu o casă care merge pe şine sau ceva de gen, şi un cuplu, el emo, în casă. e de aici sau din du levande?