|
in ciuda comentariilor negative de pana acum asupra lui, L'Homme qui aimait les femmes s-a dovedit a fi o surpriza placuta pentru mine. mi s-a parut mai bun chiar decat filmele din seria cu Antoine Doinel. filmul e un omagiu adus femeii, eternului feminin, feminitatii. e cam dificil de inteles si apreciat pentru unii young dudes. dar cand ajungi la quarantaine incepi sa-ti pui, din ce in ce mai mult, anumite intrebari legate de femeii. ce vor de la noi? de ce ne atrag? de ce intorcem capul pe strada dupa ele? e inscrisa undeva prin codul genetic al barbatilor imaginea unor picioare frumoase de femeie?
personajul principal nu e un Don Juan, egoist desi complezent, al carui scop e doar sa bifeze noile cuceriri in carnetul lui. el iubeste femeia pentru ceea ce este, incearca sa-i descopere misterul, o cauta ca un copil care isi cauta mama (flashbackurile din copilarie sugereaza de ce).
urmarind cu finete psihologica relatiile lui Morane, autorul creaza o adevarata tipologie a femeii. intalnim toate categoriile: blonda, bruneta, batrana care prefera tinerii, adultera, femeia care te acapareaza, femeia care te-a parasit dar pe care inca o mai iubesti, femeia aventuroasa, femeia inteleapta, etc. avem de-a face nu doar cu o poveste de dragoste aici, ci cu vreo duzina. ar fi fost imposibil sa le fi tratat cinematic pe fiecare in parte fara sa fi depasit durata normala a unui lung-metraj. de aici necesitatea voice-overului, care insa e excelent transpus. nu e redundant. completeaza prin informatii imaginea intregind astfel povestea. mai mult decat atat, creaza efecte interesante. de exemplu o secventa incepe cu o imagine care aparent n-are nici o legatura, dar care trezeste curiozitatea si care e explicata la timp prin voice-over. sau, alt exemplu, cand vocea personajului sub forma de ganduri coincide la un moment dat cu vorbele rostite de el in timp real sau de mama lui in flashback.
|