[Mercutio]

ce imi place in mod deosebit la acest film, deci e o chestie de subiectivitate, recunosc, dincolo de povestea de dragoste, la care fiecare rezoneaza mai mult sau mai putin, potrivit experientei proprii, e clasicitatea. adica acel amestec de realism si formalism specific filmelor clasice, asa cum se realizau in perioada anilor 60. realism pe de o parte in ceea ce priveste locatiile, decorurile, costumele, machiajul: acestea dau sentimentul locului si timpului, al realitatii istorice. pe de alta parte formalism in special prin miscarile de camera studiate si prin montaj, evidentiind gesturi, insufletind parca obiectele redate prin planurile detaliu si, nu in ultimul rand, prin muzica, menita sa intensifice anumite scene. doar una dintre aceste scene vreau sa remarc, cea in care, dupa prima imbratisare cu prizonierul, sotia colonelului fuge, urca scarile agitata, pe fundal muzica devine ascendenta, capata tonuri din ce in ce mai inalte, pentru a se termina brusc, odata cu zgomotul usii dupa intrarea ei in casa. bulversata de noile sentimente, femeia incearca sa le respinga, are probabil indoieli morale, vrea sa revina la existenta ei normala. insa existenta ei e derizorie, ea e sotia colonelului si nimic mai mult. excelent redat momentul in care ea realizeaza acesta realitate, atunci cand, odata intrata in incapere, priveste indelung in jurul ei. imagine redata printr-un plan cu camera subiectiva urmarind tablouri, decoratii, statuete si alte obiecte militare apartinand sotului ei.

3*** (trei stele)