Daca m-as apuca sa dezbat ce s-a scris pina acum m-ar lua durerea de cap, asa ca prefer sa scriu doar citeva cuvinte despre film, ceva ce eu am vazut in film, despre care nu s-a scris deloc.
Da, filmul este o poveste de dragoste pe fundalul unui sfirsit de razboi, dar desi pare ca autorul isi concentreaza atentia pe aceasta poveste, cred ca toate celelalte ironii, satira, idei vehiculate despre razboi aratate cu multa subtilitate sint ceea ce vrea de fapt sa ne arate. Cu totii stim ca dramele de linga noi, pe care le traim noi sint cele mai importante si o drama colectiva se pierde in fata oricarei experiente personale. Tocmai asta e procedeul folosit de Radev, de a ni-i arata de aproape pe cei care sufera de pe urma unei absurditati cum e razboiul, numai ca nu ni-i aliniaza si incoloneaza si le zice sa defileze in fata noastra, nu intra in detaliu in suferinta lor, doar ne-o arata foarte discret. Exemple: tinara care ingroapa hainele iubitului/sotului, care nu are putere nici sa aprinda o luminare in memoria lui, tinarul intors ranit acasa, odata idealist (apropos de faptul ca toti sintem egali in fata razboiului), care a inteles ca nici idealurile, nici trupele infometate si dezorientate nu aduc victoria intr-un razboi.
Foarte subtila satira la adresa inutilitatii razboiului chiar din a doua scena: baletul colonelului. As spune ca asta a fost scena mea preferata, pentru felul in care e filmata, pentru ce vrea sa spuna. Colonelul vrea sa demonstreze importanta unui exercitiu militar dar camera filmeaza fata plictisita a birjarului, jocul de picioare al colonelului, fata lui serioasa si mai butin baioneta, arma pe care trebuie sa se concentreze un soldat in lupta, dupa care camera trece de la un “soldat” mai nesoldat ca altul pina cind ajunge la ultimele persone imbracate chiar in civil. Cei care conduc incearca sa ne faca sa privim razboiul ca pe o afacere serioasa, dar la baza lui stau oameni obisnuiti pentru care cuceririle, victoriile reprezinta poate doar durere.
Un alt aspect, critic de data asta, prezentat si cu ironie si cu sensibilitate in acelasi timp, care probabil a scapat multora care s-au concentrat pe plicticoasa poveste de dragoste
. Ordonanta colonelului nu scoate o vorba tot filmul. De citeva ori pare ca ar vrea sa comenteze, sa dispute un ordin, dar isi inghite cuvintele si executa. Bineinteles ca el ne e prezentat mai mult ca birjar, gradinar, timplar si nu ca soldat, pentru ca in definitiv nu e decit un om scos de pe cimp caruia i s-a pus o pusca in mina. Numai ca in final el e cel care-l omoara pe prizonierul sirb si cred ca ce vrea autorul sa spuna e ca oamenii care nu au puterea, dreptul sa se revolte, cei carora nu li se da voie sa vorbeasca, ei ajung in final autorii crimelor nevinovate in numele unei cauze nobile, care e departe de a reprezenta ceva pentru ei.
De ce insista pe povestea de dragoste? Cred ca vrea sa spuna ca in timp ce razboiul ne dezumanizeaza, degradeaza, iubirea e singurul sentiment care ramine nealterat si ramine posibil chiar si in vreme de razboi.
Tot legat de povestea de dragoste si final. Filmul se incheie cu trupele prizonierilor parasind orasul nu ramine la povestea tragica a celor doi. In final ne arata tragedia globala, care a fost sugerata pe tot parcursul filmului.
Nici macar nu am intrat in detalii legate de muzica, imagini, filmarile din oras, din casa. Nici nu ma pricep in mod deosebit, dar pot sa spun ca toate filmarile mi-au placut, cum camera sugereaza starile personajelor.
Pentru romantica incurabila din mine filmul e de 4 stele
