Ossos
Ceva îmi spune că avem din nou de-a face cu un film care nu prea va cădea bine la stomac unora.
It ain't a fucking apology, I'm just sayin'...
Costa e un tip care nu face compromisuri, îți servește câte o directă atunci cînd te aștepți mai puțin, având grijă ca popcornul ăla care-l bagi în gură, dacă mai ai poftă de așa ceva, să-ți pară, în cel mai fericit caz, rînced. E ca un Haneke al celor oropsiți. Fără cosmeticale, fără prea multe artificii artistice, hopelessness stripped to the bone(s).
Privind Ossos, primul lucru care-ți sare în ochi, după ce aceștia s-au adaptat la sordid, e relativa neconvenționalitate a firului narativ, lipsit aparent de coerență. Acțiunea, în înțelesul ei clasic, nu se desfășoară pe ecran. Ceea ce se perindă prin fața ochilor noștri sunt o serie de instantanee care înfățișează consecințele unor acțiuni parcă eliminate la montaj. Personaje cu ochi goi și lipsiți de viață bântuie aceste compoziții, surprinse claustrofobic, mereu între ziduri care copleșesc și, în același timp, izolează personajul de tumultul sordid aflat undeva în afara cadrului, mereu prezent, niciodată văzut, zarvă menită a sublinia și mai mult izolarea protagoniștilor, prăpastia căscată între aceștia și „the real world”. Interpretările sunt minimaliste însă lipsite de artificialitatea personajelor lui Bresson, există naturalețe, chiar dacă una ofilită. O minuţioasă atenţie li se acordă şi personajelor secundare, chiar daca apar doar un minut sau două pe ecran.
Nu există o morală, nu există învăţăminte de tras, nu se schimbă nimic în existenţa protagoniştilor, aceştia nu devin mai buni sau mai răi, ca urmare a expunerii la lumina reflectorului. Permit camerei de filmat să le invadeze teritoriul, să înregistreze, apoi să se retragă discret, fără mare tam-tam. Sordidul rămîne neschimbat...
The Town
Nu pot să spun că filmul a fost o revelație, dar nici nu m-a dezamăgit. O poveste simplă despre viață, trecută, pe rînd, prin filtrul inocenței, sarcasmului și resemnării. From craddle to the grave, pe parcursul a patru anotimpuri, ne este prezentată, cu lirism, viața unei familii dintr-un sătuc prăpădit. Natura și moartea sînt mereu prezente, asimilate diferit, în funcție de generație. Copilului îi sînt turnate pe gît noțiuni precum patriotismul, etica, responsabilitatea socială, concepte abstracte, la vîrsta respectivă, privite cu sarcasm și ironie 20 de ani mai târziu, îmbrățișate și propovăduite la vârsta senectuții. Moartea este, mai întîi o curiozitate, un experiment, apoi un spectru ce-i apare copilului, devenit adult, în toată grozăvia sa, și care îl va însoți permanent, pînă la apusul vieții, cînd devine o realitate palpabilă.
Imaginea rămîne fidelă acestei călătorii de la lumină la întuneric, parcurgînd elegant drumul de la jucăuşul fulg în sala de clasă, la pesimismul ridurilor senectuții surprinse, lugubru, în lumina flăcărilor. Între ele, o confruntare de idei între generații și, ici-colo, răbufnirea unei viziuni onirice.
Vot: Costa