Playtime by
Jacques Tati
Dupa un rendez-vous cu Mon oncle si un documentar despre viata si opera lui Tati, mi s-a parut potrivit sa experimentez si Playtime, desigur cu mintea mai deschisa. E putin mai greoi ca ritm decat Mon oncle dar la fel de jucaus vizual. Tati nu face de ocara lumea moderna devenita ursuza si lipsita de culoare, ci mai degraba o dojeneste si il infiltreaza in rutina-i plicticoasa pe domnul Hulot, acest personaj, reprezentant al traditionalismului, adorabil de natang si luat prin surprindere de bazaconiile moderniste. Puzzle-urile vizuale, metaforele deloc pretentioase si scenele comice (chiar si cele mai banale) sunt un deliciu pt spectatorul de astazi
Pacat ca nu au insemnat acelasi lucru si pt spectatorii contemporani lui Tati, rusine lor ca nu au inteles mesajul sau clar si raspicat! Ceva atat de pur si lipsit de malitiozitate nu poate fi trecut cu vederea de un iubitor de filme! Un film grandios (chiar si fara cele 20 de minute taiate de insusi Tati), realizat cu multa iubire si truda care din nefericire a sfarsit prin a-si ruina maestrul.