Solaris (1972) era filmul meu preferat, într-o vreme când aveam filmele puse în topuri. Acum pot spune că este un film care mă impresionează până în măduva oaselor, începând cu imaginea, muzica (Ich ruf zu dir ...) până la poveste şi scenariu. Filmul abordează, în principal, teme precum: melancolia, vinovăţia, înstrăinarea de sine. Îmi era imposibil să nu fac această comparaţie cu Melancholia, în primul rând pentru că ştim că LvT vede în Tarkovski un mentor, iar apoi pentru că LvT face, în chiar acest film, trimiteri exprese la "omologul" său din 1972. Ar fi de menţionat aici scena cu Justine plutind pe un pârâu, printre iarbă şi alge, de parcă ar fi plutit în chiar în acel pârâu din Solaris. Apoi mai este un tablou care apare de vreo două ori în Melancholia,
The Hunters in the Snow, pe care Tarkovski ne pune să-l vizionăm mai bine de un minut în filmul său. Iată ce se spune despre acest tablou :
The mind of man wants to see reality in two ways: as reassuringly continuous, and as delightfully surprising. If a person knew how much sameness he wanted to see in reality, he would be astonished; if he knew, too, how much difference he wanted to see in reality, he would be astonished. Man wants to see reality at once as the same and different: through art he can do this....
Primele minute din Melancholia mi-au dat impresia, cu excepţia imagisticii, că filmul este unul mediocru. Finalul însă m-a făcut să exclam "Brilliant!". Melancholia este un film strâns legat de LvT, este chiar rodul depresiei lui, ba chiar aş putea spune că autorul său se identifică prin Justine. LvT ridică suferinţa umană pe un piedestal. "The Earth is evil" se traduce prin "viaţa este suferinţă" iar depăşirea acesteia înseamnă, în primul rând, cunoaşterea acesteia, ceea ce se traduce prin nebunie pentru "lume" (Claire). Ceea ce pentru Justine/LvT înseamnă "katabasis" şi "anabasis", cunoaşterea sinelui prin coborâre în iad, pentru ceilalţi înseamnă nebunie, ciudăţenie.
Melancholia este modul în care LvT înjură lumea, pe care o pune în faţa morţii/dispariţiei pentru a-i dovedi ipocrizia.
Cu toate aceste, gândindu-mă la Solaris, nu pot să nu constat că filmul este oarecum incomplet. Spre deosebire de Tarkovski, LvT nu ştie ce vrea şi unde se îndreaptă. Scena cu nunta, cu toate că urmăreşte, în opinia mea, să arate normalitatea/platitudinea în contrast cu nihilismul/nebunia Justinei şi a mamei ei, pare să fie eterogenă în relaţie cu restul filmului. De aceea, în multe situaţii, filmul pare forţat, deşi idea de la care pleacă este bună.