My Week With Marilyn (Simon Curtis) - mie una williams nu mi s-a părut alegerea reușită pentru rolul lui monroe. williams e mereu obosită, mi se pare că veșnic trebuie să facă o sforțare uriașă să se scoată dintr-o stare cronică de sevraj și plictis. și marilyn o fi fost sedată la vremea ei, dar nu țin minte (din înregistrări cu ea, poze) să fi avut nevoie de atâta efort să fie grațioasă, să zâmbească cu tot sufletul. marylin deborda viață, iar williams e depășită de rol. michelle pare să iasă din ceva poze david lachapelle, o duduie rococo gata să leșine, undeva între o extenuare fără ieșire și o feminitate nesigură. apoi, tandemul dench, scott, branagh îi fură tot showul. nu ea e starul în film, mai degrabă starleta. în realitate, monroe cred că era mult mai puternică de atât. s-a spus despre marilyn că era ușoară ca o spumă, că melancoliile ei aveau aerul unor rătăciri de fetiță, păstrând toată senzualitatea nealterată a femeii, că a fost mai mult sex-simbol decât actriță. de ce atunci e atât de greu să o joci bine? williams o joacă bine doar în momentele ei proaste, or fi de vină vremurile în care trăim, dar nu trebe un actor să resesciteze inclusiv ceea ce nu mai trăim, aici asta ar înseamna atât dorința lui monroe de a o lua de la zero în fiecare zi, dar și a merge, în procesul de auto-distrugere până la dezastru? or, wiliams se cramponează în melancolie și când zâmbește, și când e distrusă. apoi, m-a enervat că atunci când industria celuloidului merge ață, filmul ia un aer de operetă, de zumzet fericit de stup. se celebrează mersul mașinăriei cinematografice, nu revenirea lui monroe, iar în astfel de momente monroe dispare, e copleșită, toți ăia adunați acolo fac mai mult decât ea. entuziasmul e față de procesul fabricării filmului, nu față de prezența electrizantă, de neînlocuit a normei jean. nu zic că e rău, dar filmul ăsta was supposed to be despre altceva, nu?
p.s. ne-ar trebui și părerea unui bărbat în chestiunea marilyn-michelle, sigur ar fi de mai mult folos
