|
am mai pus mâna pe un film de Peter Delpeut - Felice... Felice... 1998
cu delpeut nu pot fi decât parțială și pe bună dreptate. în primul rând, pentru că filmele lui, toate 4 văzute până acum, au o afecțiune uriașă pentru imaginile vechi, dar vechi pe bune, nu rehașurări ale cotidianului în tușe nostalgice, ci vechi în sensul de contemporane cu străbunica. își croiește istoriile în jurul lor, nu le utilizează ca să facă morfologia unui eveniment contemporan, restabilindu-i vreun pedigree sinuos, ci își plasează narațiunea acolo, în deceniile cuprinse de o fervoare pe care poate nu o mai simțim la fel astăzi. dar nu e romanțos. delpeut evită pe scylla și caribda între care se zbat cei ce au de a face cu trecutul în film: fie de a-l trata ca pe o piele de șarpe năpârlită irevocabil, tehnologic, instituțional, emoțional depășită, fie de a căuta vârsta de aur în el, într-un acces exploziv de renegare a prezentului. filmul lui delpeut e lucid, vorbește despre ce e uman constant și chiar inevitabila paralelă est-vest se insinuează printre secvențe mai mult ca un liant, decât ca ceva schismatic și strident. foarte fain 9/10.
|