|
în plus, ce îmi doresc foarte foarte tare este ecranizarea romanului Pergamentul diafan , al lui Ioan Petru Culianu.
Nu mi-a plăcut Dan Brown, cu toată senzaționistica lui gratuită. În schimb cartea lui Culianu, care tratează despre posibilitățile multiple de interpretare a unui tablou renascentist, toate valide, toate pertinente, de data asta unul de Botticelli, este ceea ce aș putea numi un cod davincian superior. Culianu nu trage datele de păr, nu le întinde pe patul lui procust că să le ajusteze cum îi trece prin cap, numai ca să intre în forma arbitrar premeditată a unei narațiuni cu ștaif, mai degrabă vede conexiuni pe care datele le au firesc, nu șmenuite, mânuite, adulterate. Foarte fain.
nu știu cât din portretul final al lui mirandola e adevărat, dar sigur îl prefer mâniei dezlănțuite a tipului roșcat (parcă) și în cârje din finalul plodului lui da vinci.
în plus, pergamentul diafan vine din partea cuiva care și-a făcut o meserie de o viață din a studia renașterea, gnosticismul și societățile oculte, legatarul științific al lui eliade.
|