Yeah yeah, apa de ploaie. Daca voiam sa fac pe desteptul nu spuneam ca ma uit la desene animate, fie ele si japoneze. Ce pot sa fac daca in primele 30 de minute din A Separation singura scena care mi s-a parut interesanta e cea in care ii spune lui fie-sa sa ceara restul? Restul e de o banalitate infioratoare. Incepe cu o scena de divort intre doi necunoscuti, de ce mi-ar pasa de ei? E cu totul altceva cand construiesti niste personaje si APOI le aduci la un divort, nunta whatever. Asa ai avea mai multe informatii ca sa judeci cine are dreptate si mai important ai avea niste legaturi emotionale cu ele.

Apoi personajele se concentreaza in jurul unui batran senil care practic nu spune nimic (foarte convenabil pentru scenarist). Cine are grija de oxigenul lui? E ok ca o femeie sa-l schimbe cand face pe el? Vai, a iesit singur pe strada! Ce se pierde din vedere e ca pana si domnul in varsta e tot un necunoscut si de asta e dificil sa ai un atasament emotional real fata de el. Deci de jumatate de ora ma uitam la niste scene banale din viata unor straini. Like watching paint dry.

Compara asta cu un alt ensable-piece gen Fanny & Alexander a lui Bergman care incepe cu vreo 5 minute concentrate strict pe un singur personaj si trairile sale sufletesti , fara un singur cuvant si apoi se extinde cu eleganta, in valuri, folosind acel personaj ca o cheie pentru a deschide o intreaga familie cu zeci de membri, care ajung sa ne fie la fel de apropiati ca niste cunostiinte vechi. Nu-i de mirare ca de Fanny & Alexander se mai vorbeste dupa 30 de ani, iar de A Separation toata lumea va uita in 3 ani...