[Federico]

Ok, unde ramasesem?...

Refn is triggering our excitation for film just as he’s wryly interrogating it.

Adica pe langa funtia normala a unui filmmaker de a-si excita spectatorul, el il mai trage pe acesta de maneca constiintei inspre propria-i conditie de spectator si mecanismele acestui statut.

The Driver’s power – and madness – is the same pathological aestheticism of Refn and the whole film, held up as a mirror to us.

"pathological aestheticism" - vezi inceputul textului cu citatul lui Scorsese. Despre betia puterii artistului de a-si subjuga privitorul propriei sale perspective de viata. Proprietate pe care Refn o incarneaza simbolic in protagonist prin presararea anumitor elemente precum: During the Drive opening, we are with the Driver in his inconspicuous getaway vehicle, fleeing the police as two thieves sit like spectators – doubling for us – in the backseat. Driver doesn’t turn down his radio to concentrate; rather, he turns it up as a basketball game is in progress. The commentator announces, “The fans are loving it and are on their feet!” And Refn is right - we are on our feet during this invigorating prologue. Aici ce nu era clar? Practic Refn ne face cu ochiul, dubland semnificatia scenei cu un continut subliminal.

"the whole film, held up as a mirror to us" - da, tipul afirma ca pe tot parcursul filmului exista momente incarcate cu semnificatie subcutanata prin care autorul face aluzii la mecanismul relatiei dintre privitor si film (sunt exemple dar nu mai deschid inc-o data articolul si sa-l rasfoiesc nici sa ma tai; da stiu ca a fost ideea mea dar, nu stiu, vad ca tu ai transferat povara demonstratiei pe umerii mei, si imi dau seama acum ca nu prea am timpo-chef de asa ceva) dar in special prin personajul driver-ului care este un alter-ego al cinefilului.

The key turning point of Drive is the pawn shop heist, as it’s here when the film seems to have chosen what it’s going to become. The sound is sucked out of the picture, save for the ticking of the Driver’s watch, which now sounds remarkably like a motion picture projector: the fairy tale is urgently coming to cinematic life, and Refn amplifies the volume of the gunshots that kill Standard (I don’t remember when I heard film gunshots so loud). It’s a break with time and reality, which is what only cinema can do, and bathed in blood we are taken to a new reality.

mda, faptul ca e un turning point in evolutia filmului sper ca intelegi. Gandeste la violenta. De aici incolo ea invadeaza brusc filmul, iar pe baza observatiilor manevrelor stilistice ale lui Refn (soundtrack-ul asemenea unu proiector, inabusirea sunetului si apoi eliberarea lui supra-dimensionata) tipul sugereaza ca avem aici simptomurile trecerii prin portalul dintre doua lumi.

The Driver is lost in his own collective fantasies of filmic history and iconography, but given the way he draws it out for us (remember his self-penciled map), he is a creative participant in his delusions, which is what makes him so attractive.

mda, cum spunea si Gosling intr-un interviu pe care l-am citat mai sus, driver-ul e un tip care-a vazut prea multe filme, insa Refn nu il limiteaza la pasivitatea conditiei de cinefil. Driver-ul are in acelasi timp abilitati de filmmaker, faurindu-si propria realitate (vezi argumentul despre secventa sarutului din lift; mai sunt si altele dar, cum spuneam, mi-e lene; poate altadata). Filmul pe care il vedem este (nu stiu daca am inteles exact in ce masura - partial sau total) este simbolic regizat de propriu-i personaj.

This reflects both what Refn wishes to do and what the Driver, a cinematic framer and filmmaker in his own head, is doing. The strange music is part of the dialectic with viewer, and instrumental to the character’s transcendence – and a pathological need to dominate. "Nightcall," played against the pink neon cursive credit fonts, is so bizarre for us, that this opening successfully serves as entryway into a new world.

"The strange music is part of the dialectic with viewer, and instrumental to the character’s transcendence - and a pathological need to dominate. " - mda, cred ca se refera la faptul ca transcendenta personajului sta tocmai in capacitatea sa de a fi, simbolic vorbin, constient de sine - si chiar side public, intrand in "dialog" cu el, versurile piesei constituind o adresare directa. Sigur orice persoanj de film presupune un anumit dialog intre el si spectator, insa de obicei, acesta este unul fals (sau, mai exact, mai fals decat in cazul de fata) autorul si sforile lui nefiind ascunsi la prea mare departare in spatele lor (sau, de fapt, sunt mai departati material, aparent, (pt ca intr-un film normal autorul incearca sa-si retraga cat mai mult amprenta din cadru, nu?) dar deep down noi stim ca personajele sunt marionetele regizorului. Insa aici, paradoxal, desi aparent amprenta regizorului e mai evidenta ca oricand, personajul este mai aproape de noi, mai real, mai transcendent ca niciodata. Sper ca nu e o explicatie mai abstrusa decat insasi problema care se cerea explicata.

Anyway, sunt multe lucruri de-acolo pe care nu le-am inteles si multe cu care nu sunt de acord, dar asta se intampla cu absolut orice analiza indiferent de profesionalismul ei si cu cat de mai ampla si mai pretentioasa. Cred ca daca luam acuma analiza lui Bordwell pt "Gertrud" (de ex. , ca o am recenta in minte) gasim acolo de 10 ori mai multe sf-uri logice. Si, apropo, cu citatele astea am "scapat" relativ usor ca erau chiar din cele alese de mine, insa sunt cateva constructii de care nici n-am curaj sa m-apropii. Dar asta nu inseamna ca e sofisticat. E doar dificil si complex.