The Sacrifice - prima vizionare a fost pe Pro Cinema, in ziua in care s-a lansat canalul si poza in post cultural de fitze. (a rezistat vreo 2 saptamini, dup'aia nu s-a rabdat si a dat-o pe Seagal si Van Damme
). Dar să nu divagăm...
De atunci l-am mai văzut de vreo 2 ori, iar acum, din nou, pentru turneu. Filmul are meritele sale incontestabile, însă, ca orice operă artistică/testament, nu poate evita pretenţiozitatea, stufoşenia şi ermetismul, mai ales la nivel de plot şi ideologie. This is Tarkovsky at his most bergmanian point, folks. Mai mult îngheţ scandinav decît crivăţ siberian. Şi nu e doar din cauza limbajului, a lui Josephson ori Nykvist (deşi, au şi ei contribuţia lor la atmosfera generală). Pur şi simplu, am avut tot timpul impresia că urmăresc, mai degrabă, un film de Bergman (dont get me wrong, nu consider asta a fi un minus al filmului).
Apoi e faza cu sacrificiul propriu-zis, care continuă să-mi apară ca un gest ilogic – cum consideri actul de a da foc la căminul familial un sacrificiu personal?
Menit a-ţi salva familia?
Şi încă o chestie: dacă Alexander face un pact cu Dumnezeu, ce rost mai are celălalt „sacrificiu”, futaiul cu „vrăjitoarea”? Şi, pînă la urmă, ce-s cu toate simbolurile astea păgîne – foc şi pară, ruguri şi vrăjitoare într-un film cu frică de Dzo?
