Taste of Cherry
O bijuterie de film. Am rămas din nou mut în fața naturaleței personajelor, ce pune la respect pe oricare superstar hollywoodian. E imposibil să construiești așa ceva, e o naturalețe ce provine din amatorism, dar nu e acel amatorism forțat al lui Bresson, e un realism dezbrăcat de fițe. Kiarostami nu instruiește spectatorul, nu oferă lecții de morală, ignoră structura narativă de tip clasic care ar putea conduce spre acest lucru. Sincer, mi-a fost teamă că filmul ar putea derapa spre o asemenea lecție de morală, pe la jumătate, atunci cînd apare bătrînul cu pilda sa, în care-și află rădăcinile titlul filmului. Urmează apoi o etapă în film în care frumusețea pare a prevala în fața disperării, culminînd cu contemplarea acelui apus de soare de către personajul principal. În acele momente te gîndești, firesc, la o schimbare de planuri, te gîndești că predica bătrinului și-a atins scopul, determinîndu-l pe Badii să se răzgîndească. Și rămîi cu strîngerea asta de inimă pînă în momentul în care Badii închide ochii. Apoi urmează cîteva momente de întuneric în care ai răgazul să meditezi la ceea ce ai văzut pînă atunci dar și la ceea ce va urma (și DACĂ va urma ceva). Apoi, Bang!, lovitura de grație – ecranul se luminează din nou, din același unghi din care am asistat la „coborîrea în underworld” și în acel moment mi-am zis: „Fuck, m-a tras pe sfoară, uite un alt film de excepție cu un final moralist de rahat”. Însă, din nou surpriză, n-am avut nefericirea de a asista la o răzgîndire a personajului, fiindcă, vezi doamne, „Viața merită trăită!” Nu, am avut parte de un „afterlife cinematografic”, un limbo în care viața reală și cea imaginată își dau mîna. Moartea și viața își dau mîna în singurul mediu care face posibil acest lucru – cinema-ul.
Spre surprinderea mea, filmul mi s-a părut cel puțin la fel de bun ca Naked, e și motivul pentru care o să votez cu Kiarostami. Trebuie să recunosc, în meciul ăsta Cassavetes e cu doi pași în urmă...
|