|
Dupa cum bine spunea un prieten: De ce sa dai o groaza de bani la un psihoterapeut cand poti lua un taxi din Militari in Colentina (chiar daca tu nu ai treaba in Colentina)?
Jarmusch exploreaza aceasta relatie fundamental urbana. E o intimitate brusca putin bizara care se stabileste in timpul unei curse cu taxiul, e ca un cocon temporar unde stii ca orice discutie va (si trebuie) ramane fara nici un fel de consecinta in afara de ceea ce profiti in acest spatiu temporal limitat. Si pentru ca filmul se petrece noaptea atat taximetristii cat si clientii sunt mai savurosi, niste personaje interesante si amuzante, ca cele din vise.
Jarmusch se uita la aceste relatii fulgeratoare pe care le foloseste la maxim pentru a contura cat mai consistent personajele, un maxim obtinut din resurse extrem de limitate. E o anumita gratuitate care-mi place in filmul asta. Si dialogurile sunt mult mai usor de digerat pentru ca nu se urmareste un singur “fir narativ”, ci taximetristii si clientii sunt altii in cele 5 parti, iar in plus ei insisi sunt foarte tonici in felul de a fi sau in povestile pe care le au.
Filmul lui Ray mi s-a parut foarte coerent, bine facut, foarte bine jucat, cu mare atentie la detaliile reactiilor personajelor, frumos pus in decor si in situatii, cadrele la obiect, fara nimic spectaculos, dar bine inchegat (mainile care brodeaza la inceput cu broderia de film care urmeaza si care se incheie tot cu un prim plan pe doua maini, scena in care Charu se da in leagan). Si subiectul e bunicel: cum o femeie inteligenta trebuie sa treaca printr-o criza a afirmarii de sine din cauza societatii patriarhale unde traditia dicteaza regulile + opozitia dintre dorintele fizice (viscerale, care nu tin cont de aparitie, onoare etc.) si o lume inflexibila care le limiteaza exprimarea.
La Jarmusch Dead Man mi-a spus mai multe decat Night on Earth, iar la Ray Charulata mi-a placut mai mult decat Players... O sa il votez pe Satyajit Ray la runda aceasta.
|