|
Nope, e doar trist ca nu poti trece dincolo de suprafata si ca te cramponezi de o caciula si un „fuck you”.
Night on Earth e, probabil, cel mai reprezentativ film pentru stilul lui Jarmusch. În primul rînd, pentru că surprinde niște momente pe care alții le-ar lăsa afară (probabil ăsta e și motivul pentru care unora li se pare „aiurea”). La fel ca în întreaga sa filmografie, Jarmusch se concentrează și aici pe „nesemnificativ”, într-o manieră, însă, care sfîrșește prin a-l transforma în „semnificativ”. După cum spunea J într-un interviu, „o tipă își anunță prietenul că-l părăsește, prin telefon. El îi spune că vine la ea să discute problema. Majoritatea vor filma convorbirea telefonică, apoi pe tip care se prezintă la ușa tipei. Adică „esențialul”. Pe mine nu mă interesează în mod deosebit asta, mă interesează ce face, ce gîndește tipul pe drumul pînă acolo.” Așa e și cu personajele din Night on Earth. Fiecare au un background, cu bagajul lor de probleme. Acesta însă nu contează. Călătorii intră în acea capsulă care e taxiul, are loc o interacțiune între pasager și șofer, mai comică, mai tragică, care nu poți să spui că le marchează în mod semnificativ existența ori că schimbă cu adevărat ceva, dar care ne spune nouă cîte ceva despre cultura reprezentată de personajul respectiv, fie că e vorba de miserupismul newyorkez, de exuberanta italiană ori de aparentul glamour hollywoodian.
Și eu am vazut filmul mai demult, însă îmi sînt proaspete și acum în minte două chestii care au contribuit din plin la unicitatea filmului: imaginea lui Frederick Elms (Blue Velvet) – doar la Kubrick și Mann am mai văzut un asemenea New York after dark și coloana sonoră, semnată Tom Waits.
|