|
Alex Nevsky mi s-a parut o laba trista. Nu credeam ca cu doi ani inainte de Citizen Kane se mai faceau asemenea orori demne de teatru’ de papusi. Nu stiu, cica film de razboi, da’ mie unu’ mi-e cam greu sa savurez o scena din toiul unei bataliicare se vrea a fi mega-epica si care-i ridicata pana-n zenitu’ slavilor and beyond de specialisti, dupa ce-am trecut prin experiente precum Troy, 300, Gladiator, Braveheart si partial LOTR. Faza amintita cu copiii aruncati in foc poate ar fi fost interesanta ca idee dar ce folos cand prestidigitatia de care erau in stare la vremea aia realizatorii nu putea mai mult decat tehnica facutului ca ploua a camerei. Sa n-aud cum ca tocmai subtilizarea prin aluzivitate ii confera forta ca s-ar putea sa am o criza de ras. Intr-adevar, tusa minunata a lui Prokofiev innobileaza simtitor experienta dar tot e prea putin. Cre’ca singura faza care mi-a placut cat de cat a fost dezintegrarea ghetii sub picioarele soldatilor si scremerile aferente ale acestora, dar si aici e un pic caraghios felul in care acestia isi pierd puterile si se lasa (la propriu, din pacate pt autenticitatea filmulu) inghititi de apa.
Le Cercle Rouge – ei, asta da. Foarte tare. Mi-a placut mai mult decat Le Samourai. Samuraiul are prima jumatate mai buna si are si o muzica mai remarcabila, dar celalalt se intrece pe sine in partea a doua si in final. Chiar ma deranja la-nceput ritmul prea alert al montajului si excesul de vorbaraie, dar ce efect are linistea sepulcrala care se asterne odata cu demararea jafului. Antologic episod. Tot comparativ cu celalalt film, prefer mai bine aici problema interactiunilor masculine, in fata celor hetero de dincolo, in special tot ce tinea de mulatra nesuferita de la pian care-i face felul lui Jeff (nu ca neaparat de-asta ar fi nesuferita.. Just saying.) Am avut totusi cateva momente in care am scapat cateva injuraturi pt niste faze cheesy care provin din filosofia cinematografica a lui Meliville care cica nu insista pe acuratetea realismului psihologic sau mizanscenic al povestilor transpuse. De exemplu: evadarea ambulanta din tren – tipul sare direct pe geam in loc sa-i traga vo doua scatoalce insotitorului sau coercitiv, ca sa-l scoata din ulterioara cursa de recuperare si chiar sa intarzie declansarea ei; scena cu masa de biliard – Delon se pregateste sa loveasca o bila, camera se retrage in sus perpendicular pe suprafata mesei ca sa ne incorseteze orizontul, si chiar in ultimul moment al pregatirilor apare un tac din lateral care-i sulfa prada de sub nas… extraordinar! Alta a fost cea in care dupa ce viitorii frati de cruce se intalnesc si trec printr-un punct de control, evadatul fiind ascuns in portbagaj, tot in ultimul moment ii este distrasa atentia investigatorului de itirea unui scandal cu un alt sofer de alaturi - tebtativa ieftina de suspans; alta, asemanatoare cu cea cu biliardul, se intampla in club cand, Delon, in prim plan abordat, isi cauta bricheta ca sa-si aprinda tigara si apare din senin in cadru o mana straina care-i ofera focul mult ravnit… Dar astea-s doar niste detalii. Altceva mai serios din ce-am diagnosticat eu a fost dezvoltarea insuficienta a personajelor si in special a legaturii dintre protagonisti. Ah, si inca doua chestii care mi-au mai placut: scena halucinatiei cu reptile si sobolani… si faptul ca Delon poarte mustata – e mai interesant decat in Le Samourai fiindca ii mai contrabalanseaza oleaca manierismul hiperstilizat pana la siroposenie de acolo.
Vot: Le Cercle Rouge
|