|
Nosferatu
Versiunea asta reprezintă al meu Dracula de suflet. Între ascetismul variantei din 1922 şi excesele lui Coppola, prezenta „biografie” a contelui e una de o factură deosebită. Iar asta se datorează, în primul rînd, amprentei lui Herzog. De la macabrul prolog, filmat, pare-se, printr-o peşteră din America de Sud, pînă la ultimul cadru hipnotic, totul înecat în Popoh Vuh şi Wagner, avem de-a face cu cea mai sinistră şi, în acelaşi timp, poetică ecranizare a romanului lui Stoker. Kinski, filmat printr-un filtru special, ne oferă cel mai creepy Dracula ever. Şi cel mai...uman. iar Adjani e, de departe, cea mai senzuală şi fragilă Lucy...
Există, desigur, şi o doză de ridicol, mai asumat (Reinfeld-ul lui Topor), ori mai puţin asumat (secvenţele şi personajele de la han). Dincolo de asta însă, cred că avem de-a face cu cea mai lirică şi „exotică” ecranizare a romanului (alături de Dracula lui Dafoe).
|