Vreau sa va aduc in atentie doua cronici de film de-a dreptul mirabolante, in care spiritul critic, elocventa si coerenta se imbina atat de armonis de-ti vine vine s-o iei la fuga.
Una mai veche:
<<
http://www.cineblog.info/reconstitui...pintilie-1969/
Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1969)
Articol publicat de Iosif Prodan
Film realist, în care simbolurile abundă iar toate gesturile și acțiunile personajelor semnifică îndeajuns încît să realizezi că limbajul filmului încearcă să comunice cu spectatorul prin orice, oricum. Doi adolescenți sînt puși să filmeze reconstituirea unei infracțiuni comise la petrecerea de absolvire a liceului. S-au îmbătat și i-au dat în cap chelnerului. Totodată, reconstituirea e un prilej pentru procuror de a le mai ține lecții delincvenților. În final, filmările se termină, unul din cei doi moare și gata – sfîrșit. Nimic spectaculos. Ziceam însă că limbajul estetic e foarte important aici. Prin reconstruirea realității se creează o iluzie a acesteia. Ceea ce trebuie reconstituit nu e ceea ce a fost ci e cum ar trebui să fi fost. Din punct de vedere tehnic&artistic, penal, social, cultural etc. Iluzia e creată cu ajutorul camerei de filmat și astfel e un film despre cum se face un alt film. Nu de ficțiune, ci „documentar” (îl pun între ghilimele, pentru că nu e). Pintilie, prin realismul operei sale, dacă n-ar fi insistat asupra muzicii din fundal, alternărilor de cadre largi cu prim-planuri (în serie), mizanscenei și încadraturilor ar fi făcut, la rîndul lui un documentar. Toate cele enumerate mai sus, îl fac regizor de film de ficțiune. Pentru căReconstituirea reușește să îmbine foarte bine povestea cu estetica expunerii și astfel e considerat, pe bună dreptate, cel mai bun film românesc din toate timpurile. Tot la capitolul detalii aș menționa și universalismul locului: în apropierea unui stadion, lîngă un ștrand, o cale ferată trece prin apropiere, un birt numit „Pescărușul”. Poate fi oriunde, conflictul din film n-are specific geografic. Peste tot, oamenii încearcă să imortalizeze, să recreeze momente cu ajutorul camerei de filmat.
Moartea tragică din final, apărută de nicăieri, este rezolvarea tuturor iluziilor care se creează, apar și dispar pe tot parcursul filmului, o revenire cinică (aproape că nici nu ne vine să credem) la realitate, la „azi” și un prilej de reflectare la „mîine”.>>
si alta mai noua:
<<
http://agenda.liternet.ro/articol/14...e-of-Life.html
Un impresionant eşec - The Tree of Life
Florin Neagu
octombrie 2011
The Tree of Life, al cincilea film în cei 38 de ani de carieră ai misteriosului regizor Terrence Malick, este o creaţie de o frumuseţe impresionantă, ale cărui imagini alcătuiesc una din cele mai efective experienţe vizuale oferită de cinema în ultimii ani, unde fiecare gest al personajelor filmului sau a naturii / spaţiilor de care sunt înconjurate este transformat de cameră şi montaj în poezie. Partea importantă este că stilul vizual / narativ nu funcţionează în dezavantajul poveştii. Partea nefericită este că stilul este şi cel care îl îndrumă greşit pe regizor. Acesta crede că vorbeşte despre întâlnirea cu Dumnezeu a unei familii ce şi-a pierdut persoana care a adus echilibrul în casă, când povestea care implică spectatorul este una ce permite mai puţină filozofie despre geneză sau credinţă. Dacă ieşirile din subiect de la începutul filmului pot fi uitate după o oră şi jumătate cu familia O Brien, finalul este atât de sigur pe ce are de spus, dar puţin susţinut de ceea ce filmul deţine, încât distruge orice experienţă personală.
În acest context, toate părerile despre familia O Brien, despre tatăl (Brad Pitt în cel mai bun rol al său) atât de sever încât educaţia pe care doreşte să o dea băieţilor săi se transformă în abuz psihic, despre Jack, fiul cel mare al acestuia (Hunter McCracken este şi el foarte bun, dar Sean Penn în transformarea ca adult creează indiferenţă), care în revolta sa împotriva metodelor tatălui său îşi însuşeşte multe din atitudinile celui pe care îl antipatizează atât de puternic, despre mama (Jessica Chaistain) mult prea pasivă la tensiunile ce se creează în jurul mesei familiei sale, aproape că nu mai contează.
Terrence Malick, incapabil de a vedea unde imaginile duc, dar şi incapabil de a face filmul pe care şi-a dorit atât de mult să îl facă, ne spune în final că The Tree of Life nu este despre ceea ce am văzut. Din păcate pentru el, greşeşte. Prin refuzul de a îşi lăsa cel puţin creaţia deschisă, el a înconjurat un film puternic şi personal cu o nefericită şi calculată răceală. Lucrurile ar putea sta diferit printr-un nou montaj al filmului, dar dacă asta se va întâmpla, în niciun caz nu va fi prea curând. De aceea tot ceea ce putem face este să intervenim noi asupra filmului, atunci când îl (re)vedem aşa cum şi-a dorit distribuitorul său naţional, (direct) pe DVD, eliberând în anumite porţiuni imaginile impresionante de cuvintele greşite.>>