[gionloc]

mie mi-a fost greu sa suport filmul... l-am vazut la tiff si atunci am scris despre el urmatoarele:

Regizorul iranian Asghar Farhadi e un abonat al premiilor de la Berlin. Acum doi ani a fost distins cu Leul de argint (cel mai bun regizor) pentru About Elly, prezentat în TIFF în anul respectiv. Anul acesta a primit Leul de aur (cel mai bun film) pentru <b>A Separation</b>.

Filmul acesta, <b>Nader şi Simin, o despărţire</b> (după cum apare în catalogul TIFF) e înşelător. Preia stilul de dezbatere cinematografică al unor filme clasice, precum <b>Rashomon</b> sau <b>12 Angry Men</b>, şi, după ce o bună bucată de timp lucrează într-un stil realist remarcabil, autorul răstoarnă propriul demers şi virează intens către Hollywood, atît ca stil de (re)prezentare cît şi din perspectiva rezoluţiilor date cazurilor de pe ecran.

<b>A Separation</b> îţi captează imediat atenţia, începe abrupt, cu o secvenţă din procesul de divorţ al celor doi soţi, Nader şi Simin. Pare că soţia, Simin, vrea să testeze iubirea soţului faţă de ea şi pentru fata pe care o au împreună. Vrea să plece în străinătate şi e deranjată de faptul că Nader nu doreşte să o urmeze. Drept consecinţă, doreşte să divorţeze. Treptat, însă, ceea ce părea o simplă joacă adolescentină, în care iubirea e pusă la încercare, se transformă într-o dramă extrem de agitată. Ies la suprafaţă ipocrizia personajelor, minciunile, limitele lor umane şi îi marchează pe cei din jur într-un mod ireparabil.

Prima parte a filmului e ritmată, ca spectator eşti conectat la acţiunea de pe ecran şi eşti pus în faţa unor întrebări semnificative cu privire la ceea ce înseamnă adevăr în relaţie cu realitatea trăită. De asemenea, filmul subliniază bine modul în care mintea umană alterează datele realităţii sub impactul propriilor dorinţe, sub impactul nevoii de a păstra o imagine decentă în ochii celorlalţi. Precum în <b>Rashomon</b>, spectatorul constată că onestitatea e întotdeauna sugrumată de interese, că omul întotdeauna e captiv în propria minte şi întotdeauna va ţine cu dinţii de masca socială pe care o etalează de cele mai multe ori atît în familie cît şi în societate.

Problema e că <b>A Separation</b> arată lucrurile astea la propriu. În a doua sa parte, vina capătă un caracter pandemic. La final poţi spune cu exactitate cîtă cantitate de vină are fiece personaj. Cu alte cuvinte, dinspre ceea ce părea o meditaţie despre adevăr, dreptate şi vină, filmul ajunge să fie o lecţie morală pe care autorul o dă personajelor sale şi, implicit, spectatorilor. Orice lecţie îşi atinge scopul dacă reuşeşte să demonstreze ceva. Asghar Farhadi vrea să demonstreze că atunci cînd omul uită de propriul suflet, atunci cînd îl acoperă cu minciuni, umilinţe şi indiferenţă, atunci lumea nu va mai avea şansa de a ajunge la lumină. În tot acest timp, însă, speranţă există: inocenţa copiilor şi echivalentul său absolut, judecata divină, vor veghea şi vor avea grijă ca lumina să nu se stingă. E o viziune deterministă de tip hollywoodian, care cîştigă mai uşor spectatorul din cauza exotismului spaţiului din care provine pelicula.

Demersul lui Farhadi e cu atît mai deranjant cu cît foloseşte stilul de construcţie realist numai pentru a cîştiga încrederea spectatorului. Îl pune într-o poziţie de observator, îi serveşte secvenţe întregi prin care îl invită să mediteze asupra unor teme importante, iar la final îi injectează cu nonşalanţă sensuri prefabricate (cu divinitatea, inocenţa, speranţa, binele). Avînd în vedere că iniţial filmul îl invitase la meditaţie, spectatorul poate considera ideile induse de autor în final drept rezultate ale propriei meditaţii. E un mod dibace de a construi o poveste prin care să moralizezi, prin care să manipulezi. Însă rolul artei nu trebuie să fie acesta.