[aniela07]

2046 duce mai departe ideea care a aparut si in Days of Being Wild: o poveste de dragoste, chiar si una de foarte scurta durata, la prima si ultima vedere, poate fi atat de intensa incat te va bantui pentru o perioada foarte lunga, posibil toata viata.
Mie-mi plac la WKW tonurile tomnatice din incaperile, scarile, pasajele dintre cladiri, care sunt in pragul decaderii, unde personajele isi pierd iluziile si visurile. Desi personajele nu transmit foarte direct modul in care isi traiesc tristetea, disperarea, regretele, gasesti tot felul de detalii de a arata ca lucrurile nu sunt chiar atat de ordonate si calme cum par din exterior (de exemplu, tapetul de la hotel). Imaginile astea statice mie imi par foarte expresive, transmit mai mult decat orice insiruire de evenimente, dialoguri etc. Stilul lui WKW imi place maxim!

Exotica. Nu ma asteptam ca un film care combina traficul de oua de pasari cu o homosexualitate timida, uciderea unui copil cu streatpease-ul ca terapie, sa aiba o poveste coerenta si suficient de credibila. Mi-a placut suprapunerea de personaje si de scene care capata sens treptat pe parcursul filmului.
Si nici ideea nu e rea : tindem sa ne inselam asupra oamenilor pentru ca ne grabim sa tragem concluzii mai mult pe baza aparentelor, fara sa avem rabdarea de a-i asculta si intelege pe ceilalti si de a accepta ca putem gasi modalitati excentrice de a ne impaca pe noi insine cu experientele dureroase din trecut.
Cat despre neverosmilitatea sumei de 5 dolari pe care trebuie sa o platesti pentru un dans privat, nu cred ca Egoyan a vrut sa fie credibila. Eu am inteles ca acesti 5 dolari derizorii evidentiaza ideea ca atunci cand primesti bani pentru ceva, nu te mai gandesti neaparat la absurditatea lucrului pe care ti se cere sa-l faci. Pana la urma, banii justifica orice, dau o aparenta de normalitate unor cereri bizare pentru ceilalti, dar care au un sens simbolic pentru cel care are nevoie de ele pentru a face fata unei situatii dureroase (de la streaptease-ul unei fete cu o copilarie plina de abuzuri –mai mult sugerate in film, pana la babysitting-ul cu un copil care a murit de ceva timp).

Fata de celalat film, All about Lily Chou Chou mi s-a parut mult mai bun. Adolescentii astia care incearca sa se defineasca, se identifica si ei cu persoane celebre, au comportamente de revolta antisociala, sunt niste personaje reusite. Imaginile sunt frumoase, cam asa imi imaginez si eu romanele lui Haruki Murakami. Si pentru prima data mi-am dat seama ca pot exista japonezi hipioti. Foarte dragut, la asta nu m-am gandit niciodata…

Nu ma asteptam ca O Melissokomos sa aiba un subiect atat de… personal, sa nu mai vizeze un intreg popor, o intreaga generatie, istoria sa nu mai influenteze neaparat vietile personajelor. Mi-a placut ideea unui barbat in varsta, singuratic, a carui viata familiala este in ruine, nu mai are aproape nici una dintre persoanele la care tine sau a tinut, si care are o ultima ocazie de a se simti « viu » in intalnirea cu o femeie mult mai tanara, care traieste clipa si care stie ca in momentul in care se va lega de cineva viata ii va deveni mult mai trista (asa am inteles eu scena de la restaurant in care ii cere sa o lase sa plece). Mi-a placut acea relatie pasagera, de atragere-respingere, dorinta de a experimenta viata si dorinta de a fi fericit macar o ultima data, refuzul de a te resemna ca totul se limiteaza la a avea grija de familie, de stupi, de albine, de procreere, de moralitate, de respectabilitate etc. Fata incearca sa amane cat mai mult posibil sa ajunga intr-o asemenea situatie, iar Spyros incearca sa recupereze chiar si o bucatica din ce era inainte.

Ezit pentru vot intre 2046 si O Melissokomos. Ma mai gandesc pana duminica.