Exotica
One of my all time favourites. S-ar strecura poate şi într-un top 10 personal, dacă ar fi să încropesc unul. Îmi amintesc cînd am văzut filmul pentru prima dată, la PROTV, la o oră destul de indecentă, într-o noapte înstelată, camera invadată de albastrul marin de pe ecran.
But I’m loosing my train of thoughts here. Anyway... Prima dată am trăit experienţa la nivel senzorial. Apoi, a doua, a treia, a patra oară lucrurile au devenit mai complexe. Talking about the movie here, not about what I was doin’ in a certain night, in a certain room and in a certain light. When her tits popped out from under that white schoolgirl shirt.
Damn. Everybody knows...
La modul cel mai serios vorbind acum, nu vreau să-mi veniţi cu păreri de genul – e un film despre traficul cu ouă de papagal şi l-am abandonat după 15 minute.
După cum spuneam, e un film care necesită cel puţin o revizionare, pentru a-i pătrunde cît de cît complexitatea. Trebuie să treceţi prin lasciv pentru a ajunge la cerebral, adică.
Lucky you, first timers!
E greu să vorbeşti despre un film ca ăsta, deoarece rişti să fii prozaic. E un film care mai întîi se simte şi apoi se buchiseşte. Un film despre pierdere, voyeurism şi observaţie, singurătate, inocenţă, despre „comerţul” cu sentimente. Pentru că în
Exotica personajele, în majoritatea cazurilor, îşi cumpără trăirile/amăgirile. Tatăl, ce şi-a pierdut fiica, o reînvie pentru 20 de dolari şi o rememorează pentru 5. Desigur, în ultimul caz, există o latură perversă fiindcă există o tentă sexuală, complet ignorată însă de personajul lui Bruce Greenwood (care-l interpretează pe respectivul tată). El vine în acel club de striptease în scop terapeutic. Mia e stripteuza inocentă. Inocenţa asta are două faţete în localul respectiv – e o inocenţă kinky, care stîrneşte clienţii, pe de o parte, şi o inocenţă pură, aceea a fiicei pierdute, pentru tată. Personajul interpretat de Mia Kirshner poartă şi ea greutatea propriului trecut în spate, provenind, pare-se, dintr-o familie abuzivă şi găseşte în Francis tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Astfel, între cei doi se înfiripă o relaţie destul de stranie, o intimitate în public. Ceea ce-l scoate din sărite pe Eric, cel care-i priveşte voyeuristic de după oglindă. Fiindcă, în filmul ăsta fiecare studiază pe cineva. Francis pe Christina, Eric pe cei doi, Zoe, patroana localului, pe Eric. Everybody knows (something), cu excepţia noastră, care aflăm pe parcurs, puţin cîte puţin, cum stau lucrurile. Apoi este Tracey (Sarah Polley), cea care întruchipează inocenţa veritabilă şi, din acest motiv, este aleasă de către Francis ca mijlocitor în încercarea sa de a o păstra fizic în viaţă pe fiica sa. Dar, la un moment dat, aceasta refuză să mai facă pe baby-sitter-ul, because „there is no baby to sit”.
Nu o să insist pe poveste, pentru că e mai bine ca fiecare să descopere singur ce şi cum, şi n-aş vrea să stric plăcerea dezvăluirilor. Pentru că nimic nu e ceea ce pare la început, personajele îşi dezvăluie complexitatea scenă cu scenă în cadrul unui story original şi elegant. O experienţă senzuală şi hipnotică, un film esenţial, cum ar spune cineva...