|
Filmul lui Kiarostami surprinde modul implacabil in care viata merge mai departe, chiar si dupa cele mai mari tragedii. Detaliile care sugereaza restaurarea normalitatii sunt neasteptat de umane: un wc (pana la urma, nevoile umane de baza nu sunt schimbate de suferinta), un meci de fotbal, spalatul rufelor etc. Filmul pare sa se desfasoare in acelasi timp in care cei 2 isi termina calatoria, timp in care sunt surprinse diverse scene minore, dar pline de umanitate. Un film sincer.
Desi ideea din Palermo Shooting, cu procesul de constiinta pe care si-l face fotografulsi intalnirea cu moartea, ar putea da un film bun, nu stiu ce naiba a fost in capul lui Wenders cand a facut Palermo Shooting... In afara de muzica, nimic nu a iesit bine in filmul asta: personajele sunt lesioase, dialogurile, mai mult decat plictisitoare, relatiile dintre personaje, fara substanta. Wenders era posedat de demonul neinspiratiei cand a filmat asa o bazaconie. Dar, pentru Paris, Texas si Alice in den Staedten, l-am iertat si am dat shift del la chestia asta. A trebuit chiar sa verific pe youtube daca nu cumva am download-at eu altceva, ca nu-mi puteam crede ochilor...
Vot, clar: Kiarostami.
|